marți, 16 ianuarie 2018

BEN TODICA: Al doilea fiu

BEN TODICA: Al doilea fiu:



Al doilea fiu











Hristosul limbii române
sau
Al doilea fiu

Puţini vor să priceapă că Dumnezeu, când vorbeşte este înţeles de toate limbile simultan şi atunci deduc că a vorbit pentru noi în limba română. O limbă cu o dinamică largă, de calibrul unei simfonii Enesciene. De aceea în Biblie scrie că “La început a fost cuvântul” şi, apoi, Dumnezeu a spus: ”Să se facă lumină!” a spus-o în limba română, da!
După turnul Babel, Dumnezeu a hotărât să-şi trimită pe unul din fiii săi pe pământ ca să ajute naţiunea aceste-i simfonice limbi, să se lege într-un snop de grâu bogat şi pentru eternitate, o limbă fertilă. Limba română este o limbă a păcii şi iubirii, a producerii miracolelor Ilenelor Cosânzene şi a Feţilor Frumoşi, a Împăraţilor, împărăteselor şi a împărăţiilor bogate şi pline de înţelepciune.
S-a uitat El pe pământ cum să facă să nu deranjeze nici un părinte, din dorinţa de a-şi creşte copiii şi aşa a ales familia Eminovici. S-a gândit El că bătrânul tată îl va lăsa pe mezinul Mihai, al şaptelea fiu să crească în voia lui, în curiozitate pentru lume şi iubire de cuvântul ei. Mihai a simţit limba română şi mireasma ei divină, firavă şi mângâietoare ca fânul înalt prin care trecea alunecându-i printre degete firul în duet cu adierea vântului prin părul său lung şi bălai.
Mihai a descoperit puterea cuvântului şi a realizat că păstrarea acestui neam aproape de Dumnezeu se poate face doar prin legătura şi conservarea limbii, altcum se va sălbătici, se va pierde şi transforma într-un MATRIX al diavolului. Oamenii care ţin legătura cu frânturi de sunete din alte frânturi de limbi nu se deosebesc de maşinile care comunică digital, sateliţii, telefoanele mobile, internetul etc. Omul devenind un fel de junincă înjugată într-un grajd ca să rumege fân. Rupt fizic de natura dată de Tatăl şi de aproapele său. Deci sclavi, prizonieri a unui sistem ireal.
Aşa a început Mihai EMINESCU munca gigantică de a culege adevăratele cuvinte şi a le îndrepta la forma lor originară. A ales versul şi povestirea ca să conserve cuvântul şi ziaristica pentru a-şi apăra şi trezi neamul aşa cum a fost sădit în Sufletul Său de Tatăl. Când spui “mamă, mă doare”, prezenţa ei vindecă. Când bunicul îţi spune ”Să creşti mare fiule!” cuvântul său înviorează, dă vigoare. Aceleaşi vorbe spuse în altă limbă sună fals şi comic. O rugăciune în limba română te vindecă, una în engleză sună ca un act shakespearian de teatru. Dacă vrei să iubeşti cu adevărat numai în limba ta se poate. Alege versul eminescian ca să o simţi cu adevărat.
Omul doreşte să comunice şi să împărtăşească. Unii trimit sateliţi în spaţiu cu inscripţia inteligenţei lor pe un disc de argint, alţii construiesc piramide cu inscripţia inteligenţei lor prin mesaje matematice. Eminescu a ales poezia. Prin versul său, el a conservat neamul pentru eternitate. A încapsulat tot ce a fost esenţial şi virtuos din acest neam.
Aceasta a fost dorinţa Tatălui ca într-o zi de Ianuarie, ziua de 15, 1850 în Botoşani, România să se nască Mihai fiul Ralucăi şi a lui Gheorghe Eminovici. Dumnezeu să-l binecuvânteze acolo în ceruri!
Mihai Eminescu este un poet, prozator şi jurnalist român, zic asta pentru că el trăieşte şi azi pentru noi, prin lucrările sale, rămânând astfel cea mai sfântă voce a neamului.

Ben Todică /13 Ianuarie 2018. Melbourne, Australia

BEN TODICA: Scrisoare către Eminescu (I) cu GÂND DE SEARĂ

BEN TODICA: Scrisoare către Eminescu (I) cu GÂND DE SEARĂ:



Scrisoare către Eminescu (I) cu GÂND DE SEARĂ









HARTA CALAUZITOARE - Cuviosul Bonifatie de la Teofania



Închipuie-ti ca pe o harta este înfatisata întinderea cea mare a pamântului, si cerceteaza fara împatimire lucrurile care îl umplu: cât de nimicnice ti se vor parea fata de vrednicia sufletului omenesc, înaltat prin iubirea de oameni dumnezeiasca pâna la treapta desavârsirii celei întocmai cu Îngerii. Din aceasta vei vedea ca orice lucru este nespus de ieftin fata de înalta noblete a sufletului crestinesc.



Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 60



CARTEA - Arhiepiscopul Iustinian Chira



Gândurile scriitorilor, ca toate gândurile mari, ca toate paginile serioase ale cartilor bune, sunt crâmpeie rupte din sufletul celui ce le-a creat si de aceea aceste gânduri se citesc cu sfiala si nu în fuga, ca o reclama ieftina si banala. În vechime, orice carte era considerata sacra, chiar daca nu avea nimic religios în ea si era citita si ascultata cu un fior de sfintenie. O carte este o fiinta vie. Când pun mâna pe Sfânta Scriptura, e un contact direct cu Dumnezeu, cu Moise, cu Proorocii, cu Apostolii…



Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 16



Scrisoare către Eminescu(I)



„Bădie Mihai!…

 Pe tărâmul acela al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, pe care de atâta amar de vreme hoinăreşti, ţi-o fi dor de ţară, de codrii şi pâraie, de holdele pârguite şi fecioarele sfioase, de lacul albastru, de marea-nviforată, de lună şi de luceafăr, de stele şi de plopii singuratici. Ţi-o fi dor, bădie, să mai afli ce-i pe plai, ce-i în lume şi în suflet. Oi vrea să ştii câte împliniri s-au zămislit pe de-a-ntregul, câte vifore ne-au spulberat speranţele, cu câte oase ne-am însemnat hotarele, cu câte lacrimi ne-am plâns îngenuncherile.

Dulcea ta Românie a fost adesea otrăvită, acrită şi amărâtă de lifte din patru zări venite să ne ceară pământ şi apă. A fost adesea sfârtecată, jupuită, ciopârţită, i s-au tăiat picioarele şi mâinile, i-au înfundat gura, i-au scos ochii şi i-au spart timpanele, dar ea a continuat să strige „Victorie”, să blesteme, să se roage, să geamă şi să scrâşnească. Gloriile şi le-a plătit cu fluvii de sânge, dar laurii au încununat frunţile altora; flăcăii ei s-au spetit în ocne şi temniţe, au murit în tranşee şi nici măcar morminte legiuite n-au avut. Dorul ne-a hrănit sufletul şi speranţa. Ne-a fost dor de libertate, de pâine şi dreptate, de cer albastru şi de sărbători, de colinde şi altare. Cu cât ne-a fost dorul mai mare, cu atât ne-au îndepărtat mai mult de vatră. Au crezut că ni se rup firele, dar au fost ca funiile de mătase din poveşti.

Mare-a fost trecutul, temut mi-e viitorul. Cârdurile de corbi ne dau mereu târcoale, cu hămeseala lor dintotdeauna, lupii ne urlă pe la gardurile stânii, suntem singuri, tot mai singuri într-o lume străină şi haină. Dulcea Bucovină şi Ţara Basarabilor şi a Muşatinilor zac sub călcâi străin, iar azi nici nu îndrăznim să mai vorbim de ele, ca să nu deranjăm mărimuri de aiurea.

Mândru erai, bădie, când gândeai la viitor, dar tare mă tem că dacă ai citi istoria veacului ai înnebuni. Fiii mândri ai ţării, plăieşii de-altădată ai lui Ştefan, au fost umiliţi şi-ngenuncheaţi, batjocoriţi şi huiduiţi.

Piatra-piatră de e piatră, o calcă roata şi crapă; o calcă de mii de ori şi-o aruncă în vâltori. O ia apa, o ia vântul, nouă ne-a rămas cuvântul. Şi cuvântu’ şi oftatu’, inima ca stânc-a stătu!

Răzbunare crudă, zău, că n-am făcut, chiar dacă prilejuri am avut destule. Ne-am apărat brazdele, vetrele, altarele şi pruncii. Dacă a fost nevoie, i-am speriat niţel la Mărăşeşti, Oituz, pe Jiu şi pe unde a mai vrut Dumnezeu. Atât şi nimic mai mult. I-am gonit cât am putut, ne-am curăţat hotarele, morţii i-am îngropat, bolnavii i-am vindecat, apoi am pus mâna pe coarnele plugului şi ne-am văzut de treabă.

La sărbători avem răgaz şi-l ascultăm pe popa cum ne citeşte pomelnic lung cu cei ce nu s-au mai întors acasă dintre noi. Am ştiut că este un Dumnezeu acolo, sus, în ceruri, care cântăreşte şi judecă oameni şi popoare şi am mai lăsat şi-n seama Lui, c-a Lui e răzbunarea.

Ne-ai dorit, bădie, cu cuvânt de testament, să avem frăţie, precum stelele cerului, frunzele codrului, păsările văzduhului. Ne-am înfrăţit prin vreme de multe nevoi, am pus mână-n mână, umăr lângă umăr şi-am răzbit şi noi. Ne-am înfrăţit în faţa puştilor şi-a morţii, pe străzile Timişoarei, Bucureştiului, Sibiului şi Clujului şi al altor locuri de sfântă aducere-aminte. Ne-am înfrăţit la greu şi la bucurie şi greul n-a mai fost atât de greu şi bucuria a fost mai mare. Ne-am înfrăţit în sărăcie, în umilinţă, pe câmpul de luptă, pe ogor la cules, la semănat, la cozi, la nunţi şi la înmormântări. Ne-am înfrăţit când am şoptit Mioriţa, Tatăl nostru, Manole, Manole, ori poeziile matale.

Multe am să-ţi spun, bădie Mihai, şi-o să revin curând. Până atunci, cu bine!

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

luni, 15 ianuarie 2018

15 ianuarie – Sărbătorirea poetului nostru naţional Mihai Eminescu

15 ianuarie – Sărbătorirea poetului nostru naţional Mihai Eminescu






15 ianuarie – Sărbătorirea poetului nostru naţional Mihai Eminescu, cel mai mare poet pe care l-a dat şi-l va da vreodată, poate, pământul românesc. O descoperire remarcabilă făcută la Arhiva Naţională de Filme.



În fiecare an la 15 ianuarie îl sărbătorim pe „POETUL NOSTRU NAŢIONAL” şi „ROMÂNUL ABSOLUT” MIHAI EMINESCU.

El și- a asumat ca pe o profesiune de credință lupta pentru România. Scria vibrant, scria cu patos dar și cu rigoare, scria cu o forță devastatoare.

Maiorescu nota că: „Eminescu s-a făcut simțit de cum a intrat în redacție prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică și vervă”.

„Stăpân pe limba neaoșă” și cu o „neobișnuită căldură sufletească”, Eminescu însuflețea dezbaterea publică și totodata izbea necruțător „iresponsabilitățile factorilor politici, afacerismele, demagogia și logoreea păturii superpuse”.

Pe scurt, genialul poet a fost şi un ziarist de marcă, o voce puternică, un spirit radical și incomod. Mihai Eminescu avea o funcție publică foarte importantă ca redactor-șef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator.

A dus campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei şi a fost intransigent atât față de politica de opresiune țaristă („o adâncă barbarie”) cât și față de cea a Imperiului Austro-Ungar, câtă vreme cele două imperii îi oprimau pe români, îngrădindu-le accesul la școală și Biserică şi blocau cultivarea limbii lor materne.





Mihai Eminescu (1850 – 1889)

Chiar dacă ziua de naştere a lui Eminescu se sărbătoreşte pe 15 ianuarie, în realitate data reală a naşterii sale a fost controversată. Înregistrarea naşterii s-a făcut de către părinţi mai târziu, iar ulterior a survenit reforma calendarului.

Fratele poetului, Matei, a susținut o altă dată 8 noiembrie 1848 și ca localitate a naşterii poetului Dumbrăveni , iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase:

„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul nostru Mihai.”

Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie1850, în Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună a aceluiași an.

Era al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti.

Eminescu şi-a petrecut copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părinteasca şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura. Această perioadă o va evoca mai târziu cu adîncă nostalgie în poeziile sale („Fiind băiat…” sau „O, rămîi„).

Între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Termină clasa a IV-a clasându-se pe locul cinci din 82 de elevi, după care face 2 clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866.

Între timp, e angajat ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa Tardini-Vlădicescu.

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, „Lăcrămioarele invăţăceilor gimnazişti” , în care apare şi poezia de debut „La mormîntul lui Aron Pumnul” semnată M.Eminovici, la 16 ani. În acelaşi an şi-a schimbat numele în Eminescu, adoptat mai târziu şi de alţi membri ai familiei sale.

La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aş avea”. Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai tîrziu şi de alţi membri ai familiei sale.

În acelaşi an îi mai apar în „Familia” încă 5 poezii.

Din 1866 pînă în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti.

Ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional unde îl cunoaşte pe I.L.Caragiale. Continuă să publice în „Familia„, scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,”Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face traduceri din germană.

Între 1869 şi 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Activează în rîndul societăţilor studenţeşti, se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle, de care se va îndrăgosti; începe colaborarea la „Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în ziarul „Albina” din Pesta.

Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.

Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. E director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul „Curierul de Iaşi „. Continuă să publice în „Convorbiri Literare”.

Devine bun prieten cu Ion Creangă, pe care îl introduce la Junimea. Situaţia lui materială este nesigură; are necazuri în familie.

În 1877 se mută la Bucureşti, unde pînă în 1883 este redactor, apoi redactor-şef la ziarul „Timpul“. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (Scrisorile, Luceafărul etc.).

În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul „Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui Eminescu şi vin şi cu argumente în acest sens.

În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin.

Se stinge din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse, la 15 iunie 1889, în zori – ora 3, în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E înmormîntat la Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.

În „Viaţa lui Mihai Eminescu” ( 1932), criticul literar G. Călinescu a scris aceste emoţionate cuvinte despre moartea poetului:

Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale„.

Manuscrisele sale, 46 de volume, aproximativ 14 mii de file, au fost dăruite de Titu Maiorescu în 1902 Academiei Române, iar în 1948 Eminescu a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.Versurile lui sale au fost citite în aproape toate colţurile lumii pentru că Eminescu a fost tradus în 60 de limbi de pe toate continentele.

 Cu toate că a trecut mai bine de la moartea poetului, adevărul despre Eminescu încă se aşteaptă rostit. Dincolo de atacurile tot mai virulente ale denigratorilor postmoderni, Eminescu a rămas pentru cei mai mulţi o enigmă. Activitatea sa publicistică şi politică orientată spre întregirea României este pentru cei mai mulţi o necunoscută.

Puţini ştiu că Eminescu a fost, în propria lui ţară, victima uneia dintre cele mai josnice manevre de defăimare publică, dezinformare şi intoxicare specifice serviciilor de spionaj. El a intrat în malaxorul aparatului represiv al poliţiei politice şi a devenit o problemă şi o afacere de Stat. Scrijelitori pe hârtie în soldă străină se nevoiesc din greu să îşi verse lăturile asupra posterităţii sale.

Eminescu a fost un geniu, nu un nebun Abia recent s-a dovedit, prin contribuţia unor specialişti în medicină legală – cum este Vladimir Beliş, fost director al Institutului de Medicină Legală, sau cu aportul doctorului Vuia, că mitul nebuniei şi al sifilisului lui Eminescu a fost o intoxicare de cea mai joasă speţă.

Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: „ Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări în domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică”. Trupului neînsufleţit al lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă.

Creierul său cântărea 1495 de grame, cam cât al poetului german Schiller. Celebrul Marinescu, atunci foarte tânăr, probabil la ordin de sus, face în aşa fel încât să uite”creierul pe pervazul ferestrei, în soare, şi acesta este mâncat de o pisică”. Creierul păstrat intact ar fi fost o dovadă stânjenitoare a falsităţii teoriei sifilisului – ştiut fiind faptul că această boală devorează” materia cerebrală.

În manualele şcolare de astăzi, continuă denaturarea adevărului în ce-l priveşte pe Eminescu. Însă propagarea operaţiunii de dezinformare, căreia îi cad victimă mulţi, în necunoştinţă de cauză,este începută de pe vremuri, de serviciile secrete al Austro-Ungariei şi continuată apoi de cozile de topor şi duşmanii României.

„Ţinta” Eminescu încă preocupă diferite cancelarii şi grupuscule elitiste – în fapt extensii ale unor grupuri de putere care îşi perpetuează misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale României. Sacrificarea lui Eminescu nu a reuşit decât să amâne împlinirea unirii Ardealului cu Ţara, pe care geniala sa intuiţie o anticipase cu trei decenii şi pentru care el a luptat cu toată energia, cu tot sufletul, chiar împotriva tuturor şi neîncovoindu- se în faţa detractorilor săi, cu preţul vieţii.

O descoperire remarcabilă a fost făcută în urmă cu câţiva ani la Arhiva Naţională de Filme de pasionaţii bibliofili Ion Rogojanu şi Dan Toma Dulciu, care au semnalat existenţa unui film documentar filmat în urmă cu 100 de ani, despre viaţa lui Mihai Eminescu şi a celor mai apropiaţi oameni din existenţa poetului.





Filmul, intitulat „Eminescu, Veronica, Creangă”, a avut premiera pe 15 ianuarie1915, cu ocazia împlinirii a 65 de ani de naşterea lui Eminescu, în sala Ateneului Român.

Este primul film documentar despre Eminescu şi prima încercare de a ilustra, cu mijloacele specifice celei de-a şaptea arte, creaţia eminesciană. a fost realizat de Octav Minar în 1914, are 21 de minute şi a fost realizat în 1914.

Pelicula, considerată una dintre cele mai valoroase piese de tezaur, recuperată şi recondiţionată integral, este creaţia Casei de Filme „Pathé”, iar imaginile poartă semnătura lui Victor de Bon.

Acesta realizează aici o creaţie extrem de interesantă, în sensul că documentarul e presărat cu scene lirice, interpretate de artişti profesionişti (primele încercări de docu-drama!), iar poemele eminesciene sunt ecranizate artistic, cu filmări făcute în Italia şi Egipt.

Documentarul creat la 25 de ani de la moartea lui Eminescu ne reţine atenţia datorită imaginilor sale autentice, filmate la începutul veacului trecut, care pot fi considerate adevărate documente istorice, înfăţişând meleagurile natale ale poetului, diferite fotografii inedite (inclusiv o controversată poză a poetului, împreună cu tatăl său), casa lui Aron Pumnul din Cernăuţi (unde a locuit Eminescu), imagini ale Iaşiului, precum şi câteva clădiri pe unde paşii acestuia au poposit (Biblioteca Centrală, „Bolta Rece”, localul „Trei Sarmale” etc), rudele acestuia ( Arhimandritul Ioachim Iuraşcu).

Apar în film mormântul lui Eminescu de la Cimitirul Bellu, busturile lui Eminescu de la Dumbrăveni, Botoşani, din faţa Ateneului, fotografiile Veronicăi Micle, Teiul lui Eminescu, Grădina Copou, Mânăstirea Văratec, Mormântul Veronicăi Micle, rudele în viaţă ale lui Creangă.

Dacă acest film documentar ar fi fost studiat cu atenţie, reconstituirea casei memoriale a lui Eminescu de la Ipoteşti ar fi fost poate mai aproape de realitate!



15 ianuarie, ziua lui Eminescu, Zi a Culturii Naţionale

De ce a fost aleasă ziua lui Eminescu drept zi a Culturii Naţionale? Mai sunt citite şi mai plac versurile sale, ajunse în aproape toate colţurile lumii, iar scrierile sale politice îşi păstrează actualitatea, Universalitatea operei sale poetice a fost recunoscută şi de UNESCO, poemul Luceafărul a întrat în Guiness Book of Records.

De asemenea, NASA a numit cu numele lui Eminescu un crater cu un diametru de 125 de kilometri de pe planeta Mercur, iar în catalogul planetelor mici („Minor Planet Names – alphabetical list) printre cele 233.943 de planete din Univers care poartă un nume, la poziția 9.495 se află şi Planeta Eminescu.

Ar fi meritat un Nobel pentru literatură, dar acest premiu nu se acordă postum”, afirma academicianul Eugen Simion, fostul preşedinte al Academiei Române, care a militat şi a reuşit, cu sprijinul Academiei, ca ziua de 15 ianuarie să devină Ziua Culturii Naţionale.

Parlamentul a aprobat această lege în 2010, iar în expunerea de motive a iniţiatorilor legii se arată:

Ziua Culturii Naționale va fi, în viziunea noastră, o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar și o zi de reflecție asupra culturii române, în genere, și a proiectelor culturale de interes național”.



Bibliografie (surse):



Limba şi literatura română cl. XII, ediţia 2000;

http://www.ro.wikipedia.org;

Limba şi literatura română, aprecieri critice.

http://www.istoria.md/articol/507/Mihai_Eminescu,_biografie

duminică, 14 ianuarie 2018

Capricornul | ZurliuBlog






Capricornul



Capricornilor, însă, zeii le aruncă o bucată de palimpsest în scârbă și le strigă, trântind ușa – Scrieți-vă ce vreți, apedeuților!
Imagini pentru Capricorn abstract


Am început pergamentul cu o virgulă. O cronică intenționat apocrifă. Parte din alchimia ce putea transforma așteptarea în locul geometric al unei iubiri.


Pe porțiunea ilizibilă am desenat două mâini. Singurele elemente care transformă un trup în spațiu. Kant, spun tipii deștepți, a făcut toată filozofia transcedentală plecând de la acestea. Eu nu voiam decât să încep infinitul. Intrați, și aici sunt zei…
Am găsit o porțiune curată și am copypaste-at din evanghelia necredinciosului Toma-Fiți trecători! Niciun adevăr nu poate fi demonstrat. Avem doar criterii. Clasificări. Morala e sentiment, nu cunoaștere.
Apoi am tăcut. Nu-mi ieșea nicio iubire. Doar versete dintr-o biblie a inocenței pierdute.

sâmbătă, 13 ianuarie 2018

"Tombe la neige", Salvatore Adamo, with lyrics




"Tombe la neige"

Tombe la neige
Tu ne viendras pas ce soir
Tombe la neige
Et mon coeur s'habille de noir
Ce soyeux cortège
Tout en larmes blanches
L'oiseau sur la branche
Pleure le sortilège

Tu ne viendras pas ce soir
Me crie mon désespoir
Mais tombe la neige
Impassible manège

Tombe la neige
Tu ne viendras pas ce soir
Tombe la neige
Tout est blanc de désespoir
Triste certitude
Le froid et l'absence
Cet odieux silence
Blanche solitude

Tu ne viendras pas ce soir
Me crie mon désespoir
Mais tombe la neige
Impassible manège




The snow is falling

The snow is falling
You won't come tonight
The snow is falling
And my heart is dressed in black
This silky procession
All in white tears
The bird on the branch
Mourns the magic

You won't come tonight
My desperation cries out to me
But the snow is falling
Imperturbable carrousel

The snow is falling
You won't come tonight
The snow is falling
All is white with desperation
Sad certainty
The cold and the absence
This hateful silence
White loneliness

You won't come tonight
My desperation cries out to me
But the snow is falling
Imperturbable carrousel


"Падает снег"



Падает снег,
Ты не придешь этим вечером.
Падает снег,
И мое сердце облачается в черное.
Млечный путь
Весь из белых слез,
И птицы на ветвях
Зачарованно плачут.

Ты не придешь этим вечером,
Мне кричит мое отчаяние,
Но падает снег,
Невозмутимо кружась.

Падает снег,
Ты не придешь этим вечером.
Падает снег,
Все отчаянно бело.
Полное уныние,
Холод и отчужденность.
Эта невыносимая тишина,
Белое одиночество...

Ты не придешь этим вечером,
Мне кричит мое отчаяние,
Но падает снег,


Невозмутимо кружась

Evenimentele zilei...