miercuri, 24 august 2016

De ieri şi de azi: Ada Kaleh: Din poveştile unei insule dispărute

De ieri şi de azi: Ada Kaleh: Din poveştile unei insule dispărute:





Ada Kaleh: Din poveştile unei insule dispărute

     
Ada Kaleh -Insula dispărută
Astăzi vă voi spune câte ceva din povestea unei insule dispărute, altădată un loc plin de farmec şi de parfum oriental. Ada Kaleh – insula fortăreaţă care a fost numită cândva micul Gibralatar românesc – era aşezată chiar în mijlocul Dunării, la 3 km. de Orşova. Avea 1700 de metri lungime şi o lăţime medie de 500 de metri. Povestea insulei s-a născut  undeva înîndepărtatele timpuri ale antichităţii şi a apus  brutal în anul 1971. Atunci insula a fost dinamitată iar mai apoi urmele ei au fost ascunse de apele lacului de acumulare ale barajului de la Porţile de Fier. Să pornim aşadar la drum însoţiţi, asa cum v-am obişnuit deja, de un reporter al revistei “Realitatea Ilustrată” ascuns din păcate pentru noi sub iniţialeleA.B.:

Stradă cu parfum oriental
pe insula Ada kaleh
“(…)Dincolo de Vârciorova, unde trecea vechea graniţă, pe dreapta drumului, se desface din şosea un debarcader invizibil. Coborâm câteva trepte de piatră şi ne aflăm pe un fel de plajă îngustă, pe care sunt trase numeroase bărci şi în fiecare din aceste bărci doarme câte un turc. În mijlocul Dunării se ridică, peisaj în verde si roşu, insula Ada-Kaleh. Un turc tânăr, cu părul creţ, figura frumoasă, dar care se bâlbâie haotic, ne conduce cu barca până la micul debarcader al insulei, unde ne întâmpină o firmă inestetică de tinichea:„Fabrica de rahat"În adevăr, întreaga insulă e un fel de fabrică de rahat, îndeletnicire din care locuitorii îşi câştigă în mare parte traiul. Ne aflăm în faţa unui parc foarte bine îngrijit. Copiii în zdrenţe dorm la soare, iar pe o bancă, un grănicer, între doi turci, ne salută în acelaş ritm. O mare parte din insulă e formată din ziduri roşii şi metereze năruite. În unele din aceste ruini, ca  nişte bordeie săpate în pământ, locuitorii şi-au făcut casele. Suntem conduşi în faţa unei asemenea locuinţe subterane, din care iese, îmbrăcându-şi haina, un domn foarte brun, care se prezintă:
Emin Haşip, primar.
Mai fusesem prin insulă acum câtva timp şi ştiam că era un alt primar.
Eu sunt primarul liberal — ne spune Emin Haşip — pe celălalt pe care-l ştiţi dv. şi care a fost primar cinci ani, îl chema Imail Turham.

Moscheea
Moscheea din Ada Kaleh
Aşadar, politica a pătruns şi în această insulă musulmană, de pe teritoriul românesc. În adevăr, s’au format şi aici organizaţii ale diferitelor partide, dar un bătrân turc din insulă mi-a suflat la ureche, că lupta politică e mai mult de ochii domnilor de la Severin, fiindcă turcii de aici se înţeleg bine intre ei şi primarii se schimbă numai ca să le facă pe gust boierilor dela Turnu. Primarul ne-a dus apoi să vizităm diversele fabrici de rahat, ţigări şi alte industrii islamice. Şi mi-a prezentat de asemeni pe domnul Ahmed Ale, hogea de la moscheea din Ada-Kaleh, un bărbat tânăr şi frumos, foarte cult, care se ocupă cu studii istorice şi reconstituie trecutul insulei. Domnul Ale poartă un splendid turban şi un zâmbet sub mustăcioara neagră. E foarte amabil şi ne dă ample explicaţii:

-      Insula are una dintre cele mai tragice poveşti istorice. Ruinele care se văd sunt ale unei vechi cetăţi, care se crede c’a fost construită de Maria Thereza,dar după părerea domnului Ale trebuie să fie şi mai veche. În orice caz, Maria Thereza a întrebuinţat această cetate contra turcilor, care apoi au dărâmat întăriturile. Prinţul de Savoya, de aici a pornit ca să facă o expediţie prin Oltenia. Câtă vreme insula era supusă austriecilor, erau trimişi în garnizoana Ada-Kaleh, în această depărtată colonie, tot felul de prinţi şi ofiţeri din nobilime, pedepsiţi pentru cine ştie ce aventură galantă.

Copii ai insulei - 1933
Fostă paşalâc turcesc, insula conţine până astăzi o populaţie pur turcească. Fatalitatea a vrut ca ea să fie uitată de oameni şi de Dumnezeu de două ori în cursul istoriei şi tocmai atunci când era în interesul ei ca istoria să-şi amintească de ea. A uitat-o Bismarckla 1778 şi atunci, ca să se repare această greşeală de la masa verde i s’a dat un fel de independenţă, rămânând cu numele sub suzeranitatea turcilor. Şi a mai fost a doua oară uitată, după răsboiul mondial, la Geneva, când tratatul de pace a hotărit noua formă a Europei. Din negura vremurilor, primarii din Ada-Kaleh încărcau pe măgari registrele şi arhiva naţională a insulei şi porneau cu ea prin ţări străine, ca să amintească guvernelor de existenţa acestei paşnice populaţii. Tot astfel, la 1919, bătrânul primar din Ada-Kaleh sosi cu hârţoagele la Bucureşti şi mare fu uimirea politicienilor români când aflară că la Geneva a fost omisă fixarea soartei acestei insule.

Primarul aducea cu el o jalbă nesfârşită, semnată de absolut toţi locuitorii insulei, care cereau Genevei să-i alipească la România, fiindcă ei nu voiau să devină sârbi. Guvernul român transmise conferinţei de pace cererea aceasta şi de atunci insula a devenit românească. În schimb s’au dat acestor oameni, cari în virtutea principiilor de auto-determinare statuate deWilson îşi afirmaseră liber dorinţa de-a se alipi României, o serie de privilegii ca: scutirea de-a face armata, scutirea de-a plăti impozite, etc.

Armata nu puteau s’o facă, fiindcă insula n’ar fi putut rămâne numai cu femei şi cu copii, în timp ce soţii ar fi fost trimişi la oştire. Impozite nu puteau plăti, deoarece insula nu producea altceva decât şerpi şi cărămizi vechi, din dărâmăturile cetăţii Mariei Thereza. În adevăr, alte bogăţii nu mai există în această insulă săracă. Există, departe, la celălalt capăt al Dunării româneşti, în mare, Insula Şerpilor, pe care, oricât ai căuta, nu găseşti nici urmă de şarpe. În schimb, adevărata insulă a şerpilor este această Ada-Kaleh

Locuitorii au dus aici o viaţă foarte primitivă şi patriarhală. Până mai anii trecuţi, neavând altceva de oferit, ei dăruiau vizitatorilor câte un mic şarpe, ucis de copii printre bolovani. Copiii îşi prindeau singuri peştele şi-l frigeau la focuri mici, în timp ce noaptea, contrabandiştii treceau spre malul sârbesc în bărcile lor agile, tutun, chihlimbar, bijuterii orientale, uleiuri parfumate, fructe exotice şi pistoale medievale.

Din cauza mizeriei, în timpul răsboiului, mulţi au fugit de pe insulă. Dar gazdele de contrabandişti, tăinuite prin catacombele cetăţii medievale, puteau să câştige câte ceva. Toţi erau în sdrenţe şi cerşeau. Ieşeau ca nişte piraţi ai mizeriei din văgăunile lor ascunse în insulă şi cerşeau în şosea, oprind maşinile, sau în gări, la Vârciorova şi Orşova, când soseau trenurile. Rar, vreun locuitor care să aibe o capră: acesta era considerat chiabur.

Moschee - interior
Interiorul moscheii
din Ada Kaleh
Ei au dus aici o viaţă în adevăr subterană, deoarece insula e plină de pivniţele şi subteranele cetăţii vechi. Şi au dus-o cu mizeria aceasta, din jalbă in jalbă, până ce într’o bună zi Regele Carol al II-lea, suit de curând pe tronul României, a descins în insulă. Data aceasta a rămas pentru turcii din Ada-Kaleh o dată memorabilă, istorică: 4 Mai 1931. Ei serbează până azi această dată ca pe o sărbătoare naţională a insulei şi există chiar un restaurant şi câteva prăvălii care se numesc „La Mai". În adevăr, această dată a însemnat în istoria mizerabilei insule începutul unei ere de mare prosperitate, dacă nu pentru toţi locuitorii cel puţin pentru o parte din ei. Regele, impresionat de aceasta teribilă mizerie, a dat noi privilegii insularilor, şi s-au găsit câţiva dintre locuitori care au ştiut să valorifice, la maximum, generozitatea regală. În definitiv, spiritul comercial este una din calităţile turcilor. Pe lângă vechile lor privilegii de-a nu plăti impozite şi de-a nu face armata, ei obţinură acuma o nouă serie de scutiri de taxe, având dreptul să aducă şi să desfacă, fără a plăti taxe vamale, un vagon de tutun, un vagon şi jumătate băuturi spirtoase, două de cafea, 1500  kilograme obiecte de amintiri şi 1500 de fesuri. Cu acest din urmă articol nu prea au ce să facă turcii de la Ada-Kaleh deoarece influenţa lui Kemal a ajuns până aici şi mulţi din ei au adoptat ţinuta mai sportivă, de-a merge prin soarele dogoritor cu capul gol sau cel mult cu o bască sau o panama, în locul cilindrului roşu de postav.
- La ce vă servesc atunci atâtea fesuri câte importaţi?
- Le vindem vizitatorilor, ca amintire.
Se pare că femeile nu s’au lăsat tot atât de mult influenţate de teoriile îndepărtatului Kemal. Cât timp am stat în insulă n’am văzut nici o femeie. Toate fug de ghiauri şi stau ascunse prin subteranele cetăţii Maria Theresa.  Abia am putut să zăresc un obraz înfofolit în voaluri negre, apărut din greşeală, printr’o crăpătură a zidului.

Muezin
Muezinul minaretului
chemând la rugăciune
Gestul regal a avut o urmare de neprevăzut: comerţul a luat pe insulă un avânt extraordinar. Cât ţine aleea principală prăvăliile stau una lângă alta, expunând tot felul de obiecte de amintire, coliere false, mărgele de toate culorile, brăţări de tinichea, ţigarete, pipe, mai toate cu un vag aer turcesc. S’ar zice o mică parodie a bazarului de la Constantinopol. În pragul unei astfel de prăvălii ne oprim, pentru ca domnul Emin Haşip, primarul liberal al insulei, să ne prezinte pe domnulAii Kadri, preşedintele societăţi musulmane. Domnul Aii Kadri, sever şi corpolent, nu e prea vorbăreţ. Totuşi, penibil, de parc’ar face nişte extracţii dentare, reuşim să-i scoatem câteva informaţii:
-  Societatea musulmană este aceea care-a comercializat dărnicia Suveranului. Ea administrează fesurile şi suvenirurile, cafeaua şi tutunul, scutite de taxe. A pornit cu douăsutedemii de lei capital şi a dat vreo două milioane şi ceva beneficiu anul trecut. E o societate în adevăr prosperă. Din cei 560 de locuitori ai insulei, 180 sunt acţionari.
    - Dar nu cumva - îl intreb pe taciturnul preşedinte - de aceste râuri de lapte şi miere profită numai câţiva din comitet? Îi văd pe ceilalţi locuitori cam sdrenţăroşi...
-      -   Deloc. Chiar şi cei cari nu sunt acţionari iau 25% din câştig.
Aşadar un fel de comunism sui-generis, în care acţionarii îşi împart partea leului şi mai dau şi celor ce nu posedă acţiuni. Afacerea cea mai rentabilă se pare însă că o face această societate cu zahărul. În adevăr, ea a obţinut dreptul de-a aduce în insulă zece vagoane anual, fără a plăti taxele către stat şi totodată se îngăduie oricărui vizitator să scoată 15 kgr. zahăr la plecarea din insulă. Beneficiul realizat de societate e de 3,50 lei la kilogram.

Bazarul din Ada-Kaleh în anul 1905
O altă afacere este aceea cu tutunul. Insularii au obţinut şi dreptul de-a fabrica ţigări, aşadar li s’a cedat o parte din monopolul ce revine statului. Ei aduc tutun din Bulgaria şi Turcia, fabrică ţigări chiar pe insulă, unde posedă instalaţiuni speciale, le pun o banderolă a statului şi fiecare persoană care vine în insulă are dreptul de-a lua cu ea o mie de bucăţi. În fine, e faimoasă fabrica de rahat, din produsele căreia toţi vizitatorii se simt datori să cumpere câte o cutie cu forme originale, de carte fără file, sau de hexagoane.

Turcii de la Ada Kaleh mai păstrează şi mareşalului Averescu o amintire de recunoştinţă, fiindcă el a fost primul care după răsboi le-a cedat o parte din monopolul statului de-a fabrica ţigări şi i-a îndemnat să construiască un parc, care astăzi a luat fiinţă şi poartă numele mareşalului. Negustorii nu se ţin după vizitatori, ca cei din bazarul de la Constantinopol. Turcii de la Ada Kaleh fac invitaţii foarte politicoase şi discrete:
- Binevoiţi a vizita şi magazinul meu!
Magazinul, de patru metri pătraţi e încărcat cu tot felul de obiecte de souvenir cu cărţi poştale ilustrate, cutii de rahat şi fesuri.
Luaţi un fes, vă rog, numai cincizeci de lei. Vă stă foarte bine.
-       
Cu hogea Ale vizităm moscheea. Pe jos, un imens covor roşu, care e una din comorile acestei insule - fiindcă vom vedea că la Ada Kaleh mai sunt şi alte comori. Se spune că acest covor ar valora câteva milioane. Credem însă că e o exagerare care se datoreşte unei glume pe care a făcut-o domnul Octavian Goga când a vizitat insula. Totuşi, e cert că e un covor superb, de 480 kilograme greutate şi de 44 metri pătraţi. E originar din Smirna. Lângă moschee se află cimitirul, un câmp arat parcă, cu mici movile de pământ, fără nici o floare, fără verdeaţă şi numai în mijlocul câmpului un monument de piatră albă.

Fruntaşii acestei populaţii, de când insula lor e în plină prosperitate, visează lucruri mari: ei vor să construiască o uzină şi un hotel. În acest timp, populaţia sărăcăcioasă doarme încă în catacombele insulei unde scotocesc nopţi intregi şi sapă, fiindcă domneşte credinţa că au rămas de la turci şi de la austrieci mari comori, îngropate în pământ.
Dar a găsit vreunul din dv. vreo comoară?
- Cum să nu. Abdi Mustafa a găsit o oală cu bani.
Se pare că marea speranţă a acelei părţi din populaţie, care nu beneficiază prea intens de scutirile de taxe, a rămas găsirea unei comori; partea care revine celor ce nu sunt acţionari la „Musulmana” fiind uneori abia de 800 lei de persoană pe an, după cum ne spun unii locuitori din insulă, fără să fi putut însă controla acest fapt la societate.

Mormantul Sfantului Miskin Baba
Mormântul
Sfântului Miskin Baba
La plecare trecem din nou prin parc şi ne oprim în faţa unui monument ciudat, o capelă mică:
- E mormântul sfântului Miskin Baba.
- Dar ce-a făcut acest sfânt?
-      Mi se înşiră minunile acestui sfânt musulman, venit din ţări depărtaţe pe Dunăre, până la Ada Kaleh. Se pare că nu numai în timpul vieţii, dar şi după moarte, sfântul a mai făcut o minune, fiindcă locuitorii ne povestesc că acum câţiva ani o femeie bătrană a visat pe Miskin Baba spunându-i că în curând va veni un domn mare în insulă şi apoi va curge lapte şi miere. În adevăr, peste câtva timp avea să vină Regele Carol al II-lea şi să reverse augusta sa bunătate asupra credincioşilor lui Allah. Totuşi, populaţia aceasta care adoră filigeana de cafea şi orele de îndelungă inactivitate în pragul prăvăliilor, are oarecum nostalgia vremurilor aspre de odinioară. Cei câţiva conducători însă, văd viitorul în aspecte americăneşti:
-  Ar trebui să ni se mai dea încă un privilegiu: acela al jocurilor de noroc. Noi suntem gata să construim un mare casino pe insula şi atunci va avea şi România, Monte-Carlo al ei.
- Şi voi veţi fi un fel de Monaco, de capul vostru?...
Noi am studiat chestiunea construirii unui mare casino, cu un mare palas, care să atragă nu numai pe turiştii romani, dar şi pe străini. Dar am auzit noi că severinenii vor să ceară pentru ei acest drept. Cum s’a acordat Băilor Herculane ni s’ar putea da şi nouă şi dacă facem marea uzină electrică, hotelul şi casinoul, atunci bogăţia care-ar veni la noi s'ar răspândi asupra întregii ţări... “


Sursa: articolul “Povestea insulei Ada Kaleh” - semnat A.B. - publicat în numărul din 15 iulie 1934 al revistei “Realitatea Ilustrată – răsfoită din colecția bibliotecii digitale a Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” din Cluj Napoca.

Evenimentele zilei...