sâmbătă, 30 ianuarie 2016

De ieri şi de azi: Povești cu anticari

De ieri şi de azi: Povești cu anticari: Pohl - un celebru anticar  de altădată Primul anticar Primii anticari – numiți și “ hârțogari ” - au apărut pe la noi abia pe la m...





Povești cu anticar

Pohl - un celebru anticar
 de altădată
Primul anticar

Primii anticari – numiți și “hârțogari” - au apărut pe la noi abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Cel dintâi anticar a fost Aron Zwiebel, un bătrân negustor de mobilă care a devenit “vânzător de cărți vechi” datorită unei întâmplări:

A găsit, într-o zi, vreo câteva cărți vechi, printre care și una dintre cele dintâi tipărite sub domnia lui Matei Basarab, și a cărei valoare el nici nu putea s'o bănuiască. Peste câtva timp, un boier mare (povestea nu'i spune numele, dar se crede că ar fi fost chiar bătrânul Ion Brătianu) s'a dus pe la el, și văzând cartea aceea aruncată pe-o poliță, l'a întrebat cât cere pe ea.
 - Douăzeci de galbeni! - i-a răspuns Zwiebel râzând, fiind convins că “hârțoaga" aceasta nu face nici un ban de cinci.
Dar mare nu i-a fost mirarea când boierul, foarte serios, după ce s'a mai uitat odată la carte, a scos și i-a dat cei 20 de galbeni ceruți, o sumă enormă pe atunci, ba chiar și pentru timpurile de azi! Înțelegând ce folos s'ar putea trage din comerțul cu “hârțoagele", comerț pe care nu'l exploatase încă nimeni în țara noastră, Zwiebel s'a lăsat de mobile și s'a apucat de anticărie. Treburile au mers bine, foarte bine chiar, așa că a fost nevoit să'și ia ca ajutoare pe fiul său Mendel și pe nepotul său Amen.” (1)

Taraba unui anticar 
Un alt anticar celebru a fost Leon Alcalay, cel care în anul 1864  “și-a făcut două dulapuri pe care le-a umplut cu cărți și le-a așezat în locul viran de la întretăierea Podului Mogoșoaiei cu bulevardul nou ce se deschisese de curând, numit mai târziu B-dul Elisabeta”(2). Interesant e faptul că celebrul librar și anticar de mai târziu a învățat să scrie și să citească abia după ce s-a apucat de afacerile cu cărți. Negustoria lui cu cărți a prosperat, astfel încât prin anul 1883 Leon Alcalay avea un întreg șir de librării și de anticariate în clădirea “Hotel de Boulevard”. Demn de interes este faptul că Leon Alcalay a editat și a publicat celebra serie de cărți ieftine din “Biblioteca pentru toți, cărți pe care le-a răspândit în toată țara.


În timp, concurența a devenit acerbă și în acest domeniu: pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, pe bulevard, între Universitate și Calea Victoriei, se înșirau una lângă alta, nenumăratele prăvălii și tarabe de scândură ale anticarilor. Iar în dialogul dintre anticari și cumpărătorii de cărți regula de bază era tocmeala:

“- Cât vrei, Pinath, pe cărticica aceasta?
- Asta e o carte bună. Costă un franc.
- Cu cinci parale o dai?
- Scoate 20 de bani și ia-o!”

Bibliofilul cleptoman

Un anticar celebru din perioada interbelică era Herman Pach. El își avea prăvălia deschisă în “Pasagiul Vilacros” la nr. 4. Despre el se știe că era – alături de fratele său Iuliu – unul dintre anticarii preferați ai lui Nicolae Iorga.

Într'o zi - îmi povestea anticarul Herman Pach - a venit pe la mine un oarecare domn, îmbrăcat cu o pelerină largă, un domn bine dealtfel, dar care, crezându-se neobservat, a “învârtit" o carte de valoare și a pus'o sub braț. Mie, drept îți spun, mi-era rușine de rușinea lui. De aceea, când el a vrut să plece (sub pretext că n'a găsit nimic interesant), ca să nu-i spun pe față că a furat, i-am spus:
- Regret domnule, dar nu pot să vă dau această carte cu prețul oferit de d-vs.
- Cum? Nu poți s'o dai? - mi-a răspuns el tare intrigat. Nu poți s'o dai ?!?... Atunci, atunci… nici eu nu pot să dau mai mult! - și înapoindu-mi-o, a dat buzna afară pe ușă, fără ca să zică măcar “bună ziua"…”(1)


George Ranetti și anticarii

"Casa anticarilor" - pe scuarul
 din spatele clădirii Grand-Hotel - 1934
Anticarul Iancu Eskenasy-Cociu își avea prăvălia de cărți vechi în clădirea “Palace-Hotel” din bulevardul Elisabeta. Aici își vindea cărțile Gerorge Ranetti, celebrul umorist și redactor al revistei “Furnica”, în timp ce era student la… drept:

Ranetti, de mic dădea semne că are să fie un mare umorist. Asta se putea vedea din toate vorbele și faptele lui. Printre ciudățenille lui era și pasiunea pentru pistil (notă: pastă de fructe, uscată în formă de foaie groasă). De aceea, își vindea cărțile pentru a-și procura cu banii luați pe ele bunătatea preferată. Toată ziua mesteca la pistil, făcea versuri ce miroseau a băcănie, hoinărea cu alți ștrengari în loc să frecventeze mai asiduu facultatea de drept la care era înscris. Observațiile, și chiar păruielile părinților (ziceau gurile rele) nu ajutaseră la nimic.
-  Din ce-o să trăiești, când te’i face mare? - îi zicea uneori tată-său, disperat de lenevia lui Georgică.
- Din cărți! – îi răspundea acesta.
Imediat dovada: se ducea la anticarul Isac Eskenasy-Cociu și îi lăsa pentru câțiva lei toate cărțile lui de drept. Când însă îl lua tată-său la răfuială în serios, ori când începea mamă-sa să se vaite și să plânga (îngrijorată cum era de viitorul problematic al fiului ei), Georgică Ranetti se ducea îndărăt la anticar:
- Cociule -îi zicea – tătița, pentru că iar ți-am bazardat terfeloagele alea, mi-a făcut hai în cap și tobă din spate. Na-ți dar francul înapoi și fă același lucru față de mine, cu cărțile de ieri.
- Păi, le-am vândut, dragă Gică!
- Atunci… mă duc să-i spun să se scarmene iar la chimir, zgârcitul dracului!...
Peste cel mult o săptămână, prefăcea iarăși în pistil noile cărți pe care i le cumpărau părinții…”(1)


Arta de a fi anticar

Anticariatul lui Herman Pach
Tot anticarul Herman Pach îi destăinuia ziaristului “Ilustrațiunii române” câteva dintre secretele negustoriei cu cărți:

 “- Nu sunt anticar de ieri de-alaltăieri – îmi mai spunea același negustor; de aceea pot să cunosc imediat pe amator, ba chiar ghicesc ce'l interesează și uneori aș putea chiar spune care-i e gradul de cultură. Clientul întâmplător, ocazional, se cunoaște prin felul de prezentare; "amatorul” însă, e foarte curios. Uite d-ta de pildă: Când intri în prăvălie, n'apuci să dai bună ziua, că ți-ai și aruncat ochii pe-un raft de cărți. Eu, la rându'mi, nu te slăbesc din ochi: te studiez... Zău! Ce ciudați sunteți d-vs. amatorii, toți!...

Când găsiți o carte care vă interesează, fie că o căutați, fie dați peste ea din întâmplare, vă ghicesc după față, care e, în cazul acesta, o întreagă simfonie. Prin ochi vă trece un fel de fulger, gura face jocul mușcării buzelor… și-apoi stingeți focul din privire, faceți pe mortul. Suciți cartea, o răsuciți, o frunzăriți, o puneți la loc ca și cum n'ați vrea s'o luați, pentru a nu’mi atrage atenția asupra ei… Vă duceți la altele, apoi vă'ntoarceți iar la ea, o reluați cu dispreț, cu o strâmbătură, suflați praful de pe ea… Vă face scârbă! O cercetați mult, pe toate fețele, spre a vedea dacă nu-i lipsește ceva; și-apoi, după toate ferelile acestea, vă'ntoarceți încetișor, veniți cu ea'ntre degete, cu un aer, nu știu cum să'i zlc, ca și cum ați gândi: “O! Nu-i cine știe ce de capul ei! Totuși, o s'o iau ca să nu ies cu mâinile goale din prăvălia omului ăstuia, pe capul căruia am stat atâta timp!". Și'mi întindeți hârțoaga aceea, întrebându-mă (dar cu fața întoarsă spre altele și par'că cu gândul aiurea): "Cât ceri pe fleacul ăsta, domnule Pach ?". Dacă vă cer 70 de lei, oferiți 30. La 35 sau la 40 am făcut târgul. Iată, așa! Spune și d-ta dacă n'am dreptate!

A trebuit să recunosc că o avea!” (1)

Surse:

(1) articolul “Anticarii noștri” – semnat “Dt.” – publicat în revista “Ilustrațiunea română” din 19 iulie 1933
(2) George Potra – “Din Bucureștii de altădată

Evenimentele zilei...