Am fost prins asupra faptului. Asta este! Niciodată nu am crezut că mă pot abține, dar am încercat de nenumărate ori, mai mult de gura altora, să duc o promisiune cap-coadă.  Există o vorbă, care spune promisiunea este mai grea ca datoria, prin urmare, luând-o ca motto, mi-am dedicat ultimele trei luni din viață pentru respectarea ei. I-am jurat în față că nu se va mai întâmpla niciodată, după ce acum, în toamnă, mă surprinsese făcând dragoste cu două deodată. I-am îngenunchiat la picioare implorând iertare, i-am adus flori buchete, buchete, am surprins-o plăcut spălând vasele, dând cu aspiratorul, trebăluind prin casă precum o furnică. Numai și numai să mă ierte.

Apoi am fost amândoi la psiholog. Doctorul? O tipă slabă, vai de mama lor de coaste, nici făcute la grătar nu erau bune, o tipă care mi-a ținut prelegeri, deh, eu eram cel vinovat, două ore în trei zile din săptămână. Despre posibilitatea, dând-o pe ea exemplu, de a te abține, de a ști când să renunți, pentru o viață curată fără elemente toxice în jur. Îi convenea să vorbească, era fără țâțe, fără cur. Conștientizam ce se întâmplă cu mine, căutam să-mi explic cauzele și funcționalitatea simptomelor pe care le prezint, voiam să ajung în a crede că înțelegerea este esențială, atât de suficientă încât să mă determine până la urmă să renunț la plăcerea mea de-o viață.

Nu am reușit să respect programul, rețeta oferită de frumoasa Olive, stăpâna psihologilor slabi, ba mai mult, în timpul unei ședințe de terapie, am posedat una ce stătea sexi pe birou. Arăta belea, fustă scurtă din cacao, frișcă pe deasupra, o vișină în locul cireșei de pe tort. Am fugit ca disperatul, uitându-mă în spate, oprindu-mă fix într-o cofetărie care are de toate la vânzare. Curve numai din cremă de ciocolată, Amandinele preferatele mele, vagoboande numai mouss-uri de căpșuni le erau pulpele, gagici peste gagici tot să mă destrăbălez cu blatul lor pufos, aromat, însiropat.

Dar, pentru că toate cele frumoase din viață se termină repede, când eram la a treia bucată devorată, hop, bulangiul ăla de Ernest cu soția mea alături. Trei camere de filmat, cinci hăndrălăi de bodyguarzi și un microfon aproape îndesat în gura mea. Domnul Marian, domnule, chiar nu vă este rușine? De ce v-ați înșelat soția iar? Unde vă este dieta? 

Acum regret, trist, bătut de soartă, of, totuși cu gândul la Amandina lăsată jumătate în farfurie. Asta-i viață?