~ Odine ~ Carte de Iubire~: ~ Mă predau ”TOTULUI” meu ~

~ Odine ~ Carte de Iubire~: ~ Mă predau ”TOTULUI” meu ~:

~ Mă predau ”TOTULUI” meu ~

~ Mă predau cu totul doar printr-o apăsare de buze,

Mă predau prin simple mângâieri ale tale pe pielea mea

Și ajung la mila voinței tale înscrise în vârful degetelor.

Mă predau prinsă de dorința ta,

Dorință ce nu încetează să mă țină subjugată de fantezie

Ca un animal controlat, dar fără hățuri,

Căci între noi e o alchimie care naște focuri de temut.

Tu ești alfabetul meu braille, iar eu oarbă,

Îmi ești semnele mâinilor, limbajul meu de surdo-mută,

Umbra care este în deșert și apa unui om deshidratat de iubire...

Lasă-mă să te beau, picătură cu picătură,

Ca o îmbrățișare după ani de plâns.

Îmi ești lumânarea de rezervă atunci când se stinge lumina,

Protecția unui acoperiș, atunci când ești sub o pătură și începe să plouă,

Mâna care dă la o parte trecutul greu,

Gura care îmi cucerește prezentul,

Brațele în care mă refugiez când sunt obosită,

Creierul care mă cunoaște, inteligența care mă copleșește,

Îndemnul picioarelor să alerge, chiar și atunci când sunt amorțite,

Îmi ești dragoste, tot ceea ce înseamnă necesar,

Acel cineva de care am nevoie, când am nevoie cel mai mult.

Poți fi sabia care mă face să sângerez, dar îmi ești peretele care mă susține,

Ești zona mea neutră, copacul care îmi dă umbră,

TU ești totul meu, tu ești baza mea, cel care mă reconstruiește,

Cel care dă o formă inimii mele, cu totul și cu totul nouă.

Ce formă are inima mea? Are forma ceea ce mă face să simt,

Când suntem față în față și tu o faci să tresalte. ~

~ Odine ~

Elena Toma - Club XXL: Singura imagine de la înmormântarea lui Mihai Emin...

Elena Toma - Club XXL: Singura imagine de la înmormântarea lui Mihai Emin...:

Singura imagine de la înmormântarea lui Mihai Eminescu

Acum 126 de ani, pe 17 iunie 1889, Mihai Eminescu, cel mai mare poet român, era condus pe ultimul său drum. Din singura imagine păstrată de la înmormântarea poetului – un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi – se poate observa că Eminescu a fost înmormântat pe o vreme ploiasă şi mohorâtă, unii dintre cei prezenţi având în mână umbrele.

Mihai Eminescu s-a stins din viaţă la vârsta de 39 de ani, fiind înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București

Apropiații, puținii prieteni, dar și cei închipuiți, mulți studenți și elevi ai Școlii Normale de Institutori din București, precum și nelipsiții curioși au înțesat biserica și curtea acesteia în ziua înmormântării. Presa vremii scria că o doamnă din Moldova – cel mai probabil Veronica Micle -, îmbrăcată în negru, a aşezat pe pieptul poetului un buchet de flori „nu mă uita”! Șapte coroane, din partea Academiei Române și a câtorva cotidiane, străjuiau sicriul, pe una din ele fiind scris: „din partea amicilor”.

Sicriu era acoperit într-o pânză neagră şi purta către căpătâi volumul de poezii îngrijit de Maiorescu. Slujba înmormântării a fost oficiată de un singur preot care, la final, nu a rostit obişnuitul necrolog. La finalul slujbei, corala a interpretat o melodie pe versurile poeziei Mai am un singur dor.

După încheierea cuvântării, cortegiul funerar a pornit către Cimitirul Belu. Sicriul a fost așezat într-un dric simplu, tras de doi cai. În fruntea mulțimii care însoțea pe Eminescu pe ultimul drum se aflau: Mihail Kogălniceanu, Toderiță Rosetii (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu și alți reprezentați de marcă ai vieții culturale și politice a vremii, scrie Doxologia.ro

Elena Toma - Club XXL: Răzvan Ducan : Și totuși, când s-a născut MIHAI EM...

Elena Toma - Club XXL: Răzvan Ducan : Și totuși, când s-a născut MIHAI EM...:

Răzvan Ducan : Și totuși, când s-a născut MIHAI EMINESCU?

Din anul 2010, în ţara noastră, la 15 ianuarie se sărbătoreşte „Ziua Culturii Naţionale”. În Republica Moldova, din 2013, la 15 ianuarie se sărbătoreşte „Ziua Naţională a Culturii”. De fapt e aceeaşi Mărie, cu altă pălărie, de oriunde ai privi pământul nostru românesc...„de la Nistru pân` la Tisa”. Şi nu numai atât, fiindcă este practic Ziua Culturii Românilor, oriunde s-ar afla!

Alegerea zilei de 15 ianuarie nu este întâmplătoare, fiind data, sărbătorită oficial, la care s-a născut Mihai Eminescu. Spun data oficială, fiindcă cu adevărat se pare că Mihai Eminescu nu s-a născut nici la 15 ianuarie şi nici în anul 1850, de asemenea, sărbătorit ca an oficial! 

Mult mai plauzibilă este data de la 20 decembrie 1849, ca dată de naştere a poetului nostru naţional! El însuşi a scris cu mâna lui în Registrul „Junimii”, la numărul de ordine 49, în anul 1871, „Mihail Eminescu-1849-Decembrie-20-Sf.Ignat-Botoşani” (Sf. Ignat este scris sus, intercalat, între Decembrie şi 20, poate tocmai pentru a „întări” data civilă cu semnificaţia religioasă!). 

Un alt argument în favoarea acestei date o constituie afirmaţia mătuşei lui Eminescu, maica Fevronia Iuraşcu de la schitul Agafton, aflat în apropiere de Botoşani, (sora mamei sale, Raluca Iuraşcu) care a fost de faţă atât la naşterea sa (unde l-a şi moşit), cât şi la botez. De altfel, aceasta figurează în catastifele mănăstirii, întocmite de stareţă, ca fiind plecată „la neamuri” în perioada de dinaintea Crăciunului anului 1849, atunci când s-a născut Eminescu. La doi ani de la moartea poetului, în 1891, într-o scrisoare adresată Prefectului (perioada imediat de după moartea lui Eminescu a fost una de frenezie în culegerea de date privind viaţa acestuia) secretara mănăstitii Agafton, Agapia Gherghel, dă asigurări că Eminescu s-a născut la Botoşani, deoarece maica Fevronia Iuraşcu i-a confirmat verbal acest lucru, ca, de altfel, şi prezenţa sa la naştere. Chiar Eminescu însuşi confirmă anul naşterii sale şi în însemnările lăsate în manuscrisul (înregistrat ca) Mss.2255, fila 347, unde notează şi o predicţie de-a sa, neîndeplinită: „1849...1883-1849- 34 ani...78 de ani viaţa mea întreagă, atât am să trăiesc”. 

O foarte importantă mărturie în sprijinul acestei date este cea făcută de fratele, Matei Eminovici, care vorbeşte despre o Psaltire veche (cunoscută de toţi membrii familiei), nepăstrată fizic, din păcate, unde Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, ar fi trecut consecutiv datele de naştere ale tuturor copiilor săi şi unde „...jos pe pagina a 5-a stă scris: „Astăzi 20 Decembrie anul 1849 la patru ceasuri şi cinci-spre-zece minute evropieneşti s`au născut fiul nostru Mihai”. (Exactitatea, „la minut” al consemnării naşterii lui Eminescu, notată de Gheorghe Eminovici sugerează că acesta a fost prezent la eveniment, probabil într-o încăpere alăturată, ceea ce contrazice opinia lui George Călinescu cum că la 21 decembrie 1849 Gheoghe Eminovici se afla la Iaşi, pentru a semna o procură avocatului Panaite Cristea din Iaşi, care îi apăra interesele în procesul cu stolnicul C.Bobeică, ce se judeca la Divanul de Apelaţie, deşi acest document putea fi semnat şi pe 22 decembrie sau chiar 23 decembrie, când a fost depus. Dar ar mai fi fost şi posibilitatea ca după naşterea pruncului Mihai, în dimineaţa de marţi, cu diligenţa ce pleca din Botoşani marţi la prânz, în aproximativ 20 de ore de mers, Gheorghe Eminovici să ajungă şi la Iaşi, ca să-şi apere interesele!!).

Ideea de „protecţie divină şi fizică” l-a făcut probabil pe Gheorghe Eminovici să facă aceste notaţii importante pe o carte de căpătâi din viaţa sa, viaţă trăită într-o destul de mare religiozitate. (Obiceiul de a nota date importante din viaţa persoanelor dragi, pe cărţile religioase, se păstrează şi astăzi în obiceiul românilor puternic religioşi, mai ales de la ţară, unde bibliile, cu predilecţie, sunt cărţile după care se ghidează în înţelegerea lumii.). 

Casa în care s-a născut Mihai Eminescu se afla via-a-vis de Biserica Uspenia, în plin vad comercial al târgului Botoşani, pe Calea Naţională la nr.179, fiind cumpărată de Gheorghe Eminovici în 1842, cu o parte din banii de zestre a soţiei sale, Raluca Eminovici, casă pe care o va păstra până în 1855, locuind în ea numai în perioadele de iarnă. (Casa se învecina cu proprietatea neguţătorului evreu Ştrul Leib, căruia, Gheorghe Eminovici îi va şi vinde, ulterior, o parte din grădină.)

Sunt şi alte argumente care denotă că Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani, la 20 decembrie, în anul 1849. Într-o scrisoare din 29 aprilie 1909, a lui Matei Eminovici (fratele poetului) către magistratul botoşenean Corneliu Botez, cel care va strânge mărturii despre Eminescu, şi va publica în anul 1909, la Ed. Socec Bucureşti cartea „Omagiu lui Mihai Eminescu” se menţionează: ”Tata luase în antrepriză axisul băuturilor spirtoase din Botoşani......şi cu banii câştigaţi din acestă afacere a făcut casele din Botoşani, unde s-a născut Mihaiu...”. Etc.

Iosif Vulcan, „naşul său literar”, în numărul omagial, 2, 1885 al revistei „Familia”, menţionează că Mihai Eminescu 

„s-a născut în 1849 în oraşul Botoşani, tot acolo şi-a început şi studiile elementare...”.

Naşterea lui Eminescu în anul 1849 este trecută, de asemenea, şi pe soclul de marmură a statuii de bronz, cu bustul poetului, dezvelit la Botoşani, la 11 septembrie 1890. Informaţia anului naşterii poetului este cu atât mai importantă cu cât ea apare „la el acasă”, în Botoşani, la un an de la moartea lui, când informaţiile despre el erau „proaspete”, la realizarea statuii contribuind „studenţii universitari români Bucureşti-Iaşi”, având loc o solemnitate la care au participat reprezentanţii principalelor gazete ale vremii: ”Revista literară”, „Revista tinerimea”, „Românul”, „Naţionalul”, „Era nouă” din Iaşi, etc. În acestă inflaţie de capete luminate şi ziarişti, o astfel de dată a naşterii lui Eminescu, 1849, nu ar fi avut cum să scape „ochilor vigilenţi”, dacă nu ar fi fost adevărată!!

La Muzeul Municipal din Târnăveni, există, de asemenea, un „Caiet pentru Literatură Română” cu un înscris olograf realizat de către Leontina Tr. Pop (născută Moldovan,1872-1951), unul dintrei cei 8 copii ai luptătorului paşoptist Vasile Moldovan (1824-1895), în care sunt consemnate (anul scrierii fiind 1887, pe când aceasta era la şcoală la Sibiu) repere biografice şi culturale ale unor personalită culturale şi istorice româneşti. Printre acestea este şi Mihai Eminescu , la care se află menţiunea că „s-a născut în 20 decembrie 1849 în satul Ipoteşti lângă Botoşani în Moldova...”. (Trebuie ţinut cont că informaţia, ca şi biografia care îi urmează, este consemnată în timpul vieţii poetului, într-o perioadă în care lumea începea să fie tot mai interesată de Eminescu! De aceea, probabilitatea de a greşi, era, să zicem, mai mică!) 

Şi totuşi, de ce atunci este aproape legiferată data de 15 ianuarie, 1850, ca zi de naştere a lui Eminescu? 

Cu argumente greu de combătut, răspunsul îl dă (şi) colecţionarul, numismatul şi cercetătorul în viaţa genialului Mihai Eminescu, ing. Nicolae Iosub din Botoşani, în admirabila sa carte „Data şi locul naşterii lui „Mihai Eminescu”, Ed. Axa, Botoşani, 2011.

Astfel, în Registrul pentru naşteri şi botez pe anul 1850 de la Biserica Uspenia(„Adormirea Maicii Domnului” este hramul în româneşte al bisericii) din Botoşani este trecută data de 15 ianuarie, ca zi de naştere a lui Eminescu şi 21 ianuarie 1850, ca zi de botez. Acesta este singurul document (sau înscris) oficial privind naşterea lui Mihai Eminescu, şi de aceea a fost luat ca...adevărat!! Dar să analizăm cu adevărat acest document, care constituie baza legiferării respectivei date. 

Aşadar, dacă e să ne luăm după acesta, botezul s-a făcut la 6 zile de la naştere! Conform obiceiului, valabil şi astăzi, copiii, cu excepţia celor bolnavi, nu se botează mai devreme de 3-4 săptămâni de la naştere, de aceea devine suspectă apropierea dintre ziua de naştere (15) şi cea de botez (21), în condiţiile în care copilul Mihai Eminescu s-a născut sănătos, fără suspiciunea că ar putea muri, nejustificându-se ideea „că nu se cuvenea să moară nebotezat”! Ori, naşterea la 20 decembrie 1849, şi botezarea la o lună ar fi mult mai realistă, fiind în practica uzuală şi astăzi. Mai era şi o lege din Codul civil a lui Calimachi, care reglementa că înscrisul noului născut nu trebuia să depăşească o anumită perioadă de timp de la naştere, probabil de o lună .(!) La aceasta am adăuga şi faptul că a fost o iarnă grea şi nu se putea risca un botez, unde copilul ar fi trebuit scos din casă, dus la biserică, care, probabil, nu era prea încălzită pe timp de iarnă grea, dar şi îmbăierea în cristelniţă, ar fi putut creşte gradul de risc de boală, şi asta deoarece proaspăt născutul era încă foarte firav, la 6 zile de la naştere! 

Mai e şi argumentul că familia Eminovici (Gheorghe, dar şi Raluca) erau oameni credincioşi, care ţineau cu sfinţenie sărbătorile creştine, Crăciunul, Anul Nou, Sf.Vasile, Boboteaza, Sf.Ioan, etc. Un posibil botez în această perioadă ar fi interferat nu prea fericit cu aceste zile de reală sărbătoare şi de meditaţie creştină, fie el un botez chiar al propriului copil. 

Şi ar mai fi un „aspect”! În respectivul „Registru...” pe anul 1850, Mihail Eminovici (Eminescu) este trecut în poziţia a 3-a, pe poziţia întăi fiind consemnată o fetiţă născută pe 6 ianuarie şi botezată pe 13 ianuarie, iar la numărul doi un alt copil născut la 10 ianuarie şi botezat la 16 ianuarie. Distanţele nefireşti de mici între zilele de naştere şi cele de botez, 7 zile, respectiv 6 zile, conduc la concluzia că şi la aceştia numai datele de botez sunt corecte, cele ale naşterilor fiind false, gândite arbitrar să servească intereselor preotului bisericii Uspenia! Şi nu numai lui! În „Registrul de naşteri şi botez...” sunt consemnate 11 botezuri în anul 1850, deci cu o medie de aproape unul pe lună, dar numai în luna „ghenari” (ianuarie) sunt 3 copii botezaţi (!), consemnaţi ca şi născuţi în aceiaşi lună! A fost o propunere-impunere, de către părintele Ion Stamate, părinţilor şi celorlalţi doi copii, botezaţi în ianuarie 1850, dar născuţi „de facto” în decembrie 1849 (!) la care şi părinţii acestor doi copii au acceptat, având poate şi ei culpa neanunţării naşterilor, fiind şi ei prinşi de febra sărbătorilor. În aceste condiţii, amânarea anunţării naşterii, aproape se impunea. 

Apoi, părintele Ion Stamate, cel care trebuia să facă (şi a făcut, probabil), conform legilor, către Primăria din Botoşani, la sfârşitul anului 1849, o situaţie centralizată cu noii născuţi, nu a trecut şi pe cei trei copii, născuţi în decembrie. Cu siguranţă, datorită lui, s-au trimis listele cu noi născuţii din decembrie 1849 înainte de a se încheia cu adevărat anul, deşi nu ar fi exclus ca, poate, chiar funţionarii de la Primăria din Botoşani să fi cerut acest lucru, pentru a-şi încheia şi ei din timp socotelile şi dările de seamă, înainte de „grija” sărbătorilor! Poate şi părinţii să fi avut o vină, nedeclarând că odraslele lor s-au născut în decembrie 1849 (pentru aceştia avea pe atunci o mai mică importanţă data exactă a naşterii copiilor lor).

Pe de altă parte, este foarte probabil ca părintele de la Uspenia să fi ştiut de naşterea copilului familiei Eminovici (deoarece locuiau în casa de „peste drum”), dar nu a putut face nimic decât să-l ajute pe Gheorghe Eminovici, care era un mirean credincios, dar şi să se ajute pe el, care a fost ocupat cu cele preoţeşti în perioada Crăciunului şi ale celorlalte sărbători creştine de după anul nou şi care înaintase deja poate cu mult înainte de sfârşitul lui decembrie (poate chiar înainte de 20 decembrie, de Sf.Ignat) lista centralizată cu noi născuţii pe anul 1849, Primăriei din Botoşani!? 

Trecerea copilului Mihail Eminovici, în registrul din ianuarie 1850, luna imediat următoare naşterii de fapt, era aproape un lucru firesc, părintele Ion Stamate încercând în felul acesta de a-l întroduce în legalitate pe noul născut, Mihail Eminovici, fiind şi el astfel „acoperit”. Aşadar, înscrierea zilei de naştere a lui Mihai Eminescu, 15 ghenari (ianuarie) 1850, în „Registrul pentru naşteri şi botez” a bisericii s-a făcut de către preotul Ion Stamate, în complicitate cu Gheorghe Eminovici, preotul fiind şi duhovnicul familiei Eminovici. Botezul s-a făcut într-o sâmbătă, aşa cum spuneam, la 21 ghenari 1850. (La botez, pe lângă preotul Ion Stamate şi Gheorghe Eminovici, au mai participat Fevronia Iuraşcu şi Vasile Iuraşcu, tatăl Ralucăi Iuraşcu, pe post de naş, dar şi Dimitrie Stamate, fiul preotului Ion Stamate, care era diacon. Raluca Iuraşcu, mama lui Mihai, nu a participat neavând voie să intre în biserică decât după 40 de zile de la data naşterii copilului său, şi asta numai după ce i se citea o molitvă.)

Chiar şi prenumele, Mihai (Mihail) poate constitui un indiciu. Dacă s-ar fi născut în ianuarie ar fi primit, poate firesc, prenumele de Vasile sau Ioan. Prenumele de Mihai (Mihail) este unul care te duce cu gândul la Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, sărbătoriţi pe data de 8 noiembrie. Sigur, firesc ar fi fost să i se spună nou născutului Nicolae, după Sfântul Nicolae, sărbătorit la 5 decembrie, mai apropiat de 20 decembrie, dar familia Eminovici mai aveau un fiu cu prenumele acesta, Nicolae (n.1843). Gheorghe Eminovici (probabil, în consultare cu soţia sa) i-a pus copilului prenumele unui mare sfânt Mihail (Arhanghelul) „împlinitorul dreptăţii dumnezeieşti” , ce se sărbătoreşte la o dată apropiată de ziua de naştere a odraslei sale. (Există şi ipoteza, oarecum fantezistă, că Eminescu a fost botezat Mihai fiindcă s-a născut la 8 noiembrie 1849 la...Dumbrăveni! De altfel locuitorii acestei localităţi au ridicat în 1902 un bust poetului Mihai Eminescu, acreditând ideea- mai mult indusă de anumite persoane interesate de o glorie a localităţii, idee neprobată însă- că acesta s-a născut în localitatea lor! ) 

Într-o discuţie telefonică cu dl. Nicolae Iosub, domnia sa mi-a relatat şi posibilitatea ca Eminovici să se fi ferit de a-i declara preotului Stamate, real, data de naştere a fiului său, 20 decembrie 1849, deorece ar fi însemnat că acesta ar fi fost conceput în jurul datei de 20 martie (pe când era la Dumbrăveni, unde administra moşia lui Costache Balş), în plin post (Paştele au fost în 16 aprilie 1849), ceea ce ar fi însemnat încălcarea regulilor şi penitenţelor bisericeşti! Pe de altă parte, făcându-mă „avocatul” celor care cred în data oficială de naştere, 15 ianuarie 1850, aş putea spune că Eminescu a fost conceput, tocmai imediat după Paştele din 16 aprilie 1849 (părinţii religioşi, păstrând astfel penitenţa zilelor de Post), şi astfel se putea naşte la 15 ianuarie 1850!!

Un alt argument în favoare zilei de 20 decembrie 1849, ca zi de naştere este ....Horoscopul. Comparând zodiile: Săgetător (pentru 20 decembrie 1849) şi Capricorn (pentru 15 ianuarie 1850) şi cunoscând caracterul lui Eminescu, se va constata că cea dintâi are a serie de caracteristici proprii lui Eminescu, printre care „profesiunea legată de literatură şi jurnalistică”, dar şi „francheţea, cinstea”, „farmecul şi aptitudinea sa de a conversa inteligent”. Cei născuţi în Săgetător „nu suportă adversitatea” şi vor muri în sărăcie. 

Răzvan Ducan

Elena Toma - Club XXL: Ion Ionescu-Bucovu : „FARMECUL POEZIEI EMINESCIENE...

Elena Toma - Club XXL: Ion Ionescu-Bucovu : „FARMECUL POEZIEI EMINESCIENE...: Eminescologii din toate timpurile, împotriva rivalității lor, au ajuns la concluzia că există un miraj al eminescianismului, un fel de „ ...

Tatiana Dabija - Dincolo de lumina timpului

Tatiana Dabija - Dincolo de lumina timpului

Tatiana Dabija - Dincolo de lumina timpului - carte de autor realizată de Biblioteca Cronopedia.

Tatiana Dabija - Dincolo de lumina timpului

Tatiana Dabija - Dincolo de lumina timpului

Tatiana Dabija - Dincolo de lumina timpului - carte de autor realizată de Biblioteca Cronopedia.

Elena Toma - Club XXL: Ion Ionescu : EMINESCU

Elena Toma - Club XXL: Ion Ionescu : EMINESCU:

Ion Ionescu : EMINESCU

M-am întânlit cu Eminescu în adolescența mea într-o noapte de primăvară. L-am visat că venise lângă mine, se așezase pe buza patului și m-a întrebat :  - Ce faci tu, tinere ?

Am privit la figura lui și nu-mi venea să cred. Era chiar el, Eminescu. Avea un corp atletic, ochii mari, o față luminată de o lumină lăuntrică, îmbrăcat într-un costum alb, cu chica lui cu părul corb.

-Ce să fac ? Fac bine, maestre !-i-am răspuns.

-Am venit la tine pentru că știu că mă iubești!- mi-a zis el, zâmbindu-mi. Ce-ai vrea să știi despre mine ?! m-a mai întrebat.

-Tot ! i-am răspuns și l-am sărutat.

-Eu am fost tot om, am trăit, am iubit, am cunoscut lumea și apoi m-am stins.

-Spune-mi ce e viața, ce e femeia, ce e iubirea, cum ai scris tu poeziile ?

-Cu sânge le-am scris…Viața e vis, femeia e fum, iubirea e speranță.

Fără iubire lumea nu poate trăi. Atât mi-a spus și apoi a dispărut.

De atunci, îl caut mereu.

diane.ro: Hemingway: Cea mai scurtă povestire din lume?

diane.ro: Hemingway: Cea mai scurtă povestire din lume?:

Hemingway: Cea mai scurtă povestire din lume?

Se spune că Ernest Hemingway a scris odată cea mai scurtă povestire din lume. Una alcătuită în limba engleză din numai şase cuvinte şi care putea face oamenii să plângă.

În engleză, povestirea este asta:

“For sale: Baby shoes. Never worn.”

În traducerea în limba română, ar suna cam aşa:

"De vânzare: Pantofi de copil. Niciodată purtaţi."

Oricum, nu există nici o dovadă că aceste cuvinte ar fi fost scrise de Hemingway.

Potrivit legendei, Ernest Hemingway, pe când lua masa la restaurantul Luchow’s, împreună cu alţi câţiva scriitori, a pretins că poate să creeze o povestire de numai şase cuvinte. Desigur, ceilalţi l-au luat în ras. Hemingway le-a spus să pună zece dolari în mijlocul mesei. Dacă eşua, se angaja să le plătească aceeaşi sumă. Dacă reuşea, urmă să îşi păstreze tot potul. A însemnat rapid şase cuvinte pe un şerveţel, pe care l-a înmânat apoi mesenilor. Aceştia au recunoscut că îşi merită banii de pe masă. Era o povestire cu introducere, conţinut şi încheiere!

Despre cea mai scurtă povestire a menţionat şi scriitorul Arthur C. Clarke într-o scrisoare datată pe 11 octombrie 1991:

"Lucrarea mea favorită a lui Hemingway - se zice că ar fi câştigat pentru ea 10 dolari (o sumă deloc mică în anii 1920) de la tovarăşii săi în ale scrisului. Ei i-ar fi plătit banii ăştia fără nici un comentariu...

Aceasta este. Nu pot să mă gândesc la ea fără să plâng: FOR SALE. BABY SHOES. NEVER WORN. (DE VÂNZARE. PANTOFI DE COPIL. NICIODATĂ PURTAŢI.”

Deşi această povestire este contestată de unii ca aparţinând lui, Ernest Hemingway s-a impus ca unul dintre cei mai importanţi prozatori din secolul XX. Iată cum descria el rolul scriitorului în lume, în 1954, în discursul de primire a premiului Nobel:

"Scrierea, în cel mai bun caz, înseamnă o viaţă singuratică. Asociaţiile scriitorilor sunt cumva un paleativ pentru asta, însă mă îndoiesc că îmbunătăţesc scrierea. Scriitorul creşte ca prestigiu public în timp ce se descotoroseşte de singurătate, dar astfel opera sa se deteriorează. Întrucât el îşi face lucrarea de unul singur şi, dacă este îndeajuns de bun poate facă faţă eternităţii, sau este lipsit de ea, în fiecare zi."

Cugiria: În Bucuru, printre oameni

Cugiria: În Bucuru, printre oameni:

marți, 10 ianuarie 2017

În Bucuru, printre oameni

O zi de excepție.

  La slujba de sfințire a apei, părintele Pintea a comunicat adunării că luni va merge cu botezul în Bucuru.

"Nu am fost niciodată, iarna, pe dealuri! Uite acum o ocazie", zice mintea mea în gândul ei. "Apoi cine știe ce obiceiuri interesante pot vedea, așa cum în satul meu natal, Sudiți, Ialomița, sunt botezați caii, apoi ziua continuă cu concursuri de călărie, curse de viteză, săritura peste prăjină..." Eram oarecum în dubiu, doar ce "mă ridicasem de pe boală", o pârdalnică de gripă ce m-a ținut în casă de la Crăciun la Bobotează.

  Îmi vine rândul să fiu uns cu mir și botezat cu busuiocul și crucea. Părintele zâmbește și-mi spune:

- La mulți ani, domnu' Vasile!

- Doamne-ajută, părinte, zic. Pot să merg și eu la Bucuru? întreb.

- Da cum să nu, să fiți luni, la ora 7 dimineața, la casa parohială.

Bun, zic în gând, vor fi câteva mașini, enoriași de frunte, va fi o procesiune la școala din Bucuru, cam acolo ar fi centrul satului, apoi oi mai vedea, oricum o să prind peisaje de iarnă.

  Și vine ziua de luni. De la ora 5.30 eram gata, îmbrăcat, băut de cafea, pită, slană, ghinars și cafei în raniță, pe lângă ciorapi de schimb, fes, bluză de vânt, lanternă, briceag, paracetamol, așa, pentru orice eventualitate. La 6 și 20 am ieșit pe ușă, în speranța că voi prinde și câteva poze de noapte, deși telefonul meu e chior dacă nu e soare, precum și stăpânul blogului!

  La 7 fără 10 minute eram la poartă. Beznă. Eu și noaptea. Sun, cu teama vagă a greșelii de orientare; "să vezi că nu asta e casa parohială", parcă îmi șoptea cineva de sub șapca trasă peste urechi.

 - Sunteți la poartă? Deschid imediat, răspunde părintele.

Unde sunt enoriașii?

Unde e atmosfera de gașcă plecată la pescuit, cu glume, cu aluzii, cu saluturile de rigoare?

Unde sunt mașinile?

  Părintele mă invită înăuntru, dânsul a mai avut câte unele de făcut, apoi, după ora precizată, îl sună pe Cristi. Așa a spus dânsul, eu neștiind nimic despre care Cristi poate fi vorba.

 -Ajungeți în două minute? Bine, ieșim.

În stradă au trecut două minute, apoi încă cinci și apare un jeep. Părintele urcă în stânga, lângă șofer, eu în spate, lângă numitul Cristi, așezat direct pe podeaua mașinii, aceasta neavând o a doua banchetă...  Mă așez și eu turcește, părintele începe să rostească "Tatăl nostru", prin lumina farurilor se perindau, cu repeziciune, case, apoi copacii de pe Râul mic, cu coada ochiului vedeam barba colegului de podea...

Unde sunt enoriașii, care e procesiunea? Om vedea, zic, "alea asta este", traduc eu, pentru mine, într-o latinească "de Cindeni".

  Intrăm în Bucuru. Mașina sapă zăpada, voinicește, urcând spre marginea cealaltă. Scopul era să ajungem în Bucșitura, de unde vom coborâ, apoi.

Ajungem în "Lupoaia" (habar n-aveam că satul de munte, vreo douăzeci de case răsfirate, e subâmpărțit pe cartiere!!!) și mașina se poticnește în zăpadă! Toate roțile trag, adică se învârt în gol, dar... nimic! Coborâm, zăpada trece de genunchi, afurisita intră pe sub pantaloni și parcă mă arde cu fierul roșu, acolo unde atinge pielea!

Găsim niște pari pe sub gard și ne apucăm de râcâit zăpada! Da, și părintele, dânsul este în poză!

După ceva efort, după zăpada intrată și în mănuși, mașina reușește să dea înapoi, întoarce și... pleacă!

  Iată-ne în plină pustietate albă, noi, gerul, Dumnezu și... câinii, evident! Lor nu le pasă!

  Ajungem la prima casă. Oamenii sunt oarecum luați prin surprindere, părintele era așteptat mai târziu! Acum erau cu treabă, prin curte, cu animalele! Oricum a fost întâmpinat și primit cu bucurie, chiar dacă nu fusese terminată aranjarea camerelor! Pentru mine a fost ocazia de a vedea oamenii așa cum sunt, nu aranjați "de duminică, de mers la biserică"! Chipuri și suflete firești!

 Am întâlnit persoane care atunci mergeau la grajd, la vite! În ciuda vârstei, de peste 80 de ani, în ciuda greutăților (abia se mișcau, cocârjate și sprijinite într-un băț!), spuneau: "n-avem ce face, animalele nu așteaptă!"

Subiectul pozei este încuietoarea, evident!

 Câte grade sunt?

 - 15!!!

 Frumos tablou, pictat de Dumnezeu: Iarna la Bucuru!

   De la școală, doi câini au mers cu noi, la toate casele, până târziu, în noapte! Nu au vrut să plece nici alungați!

 Peretar

 Prin crăptătura de la ușa podului se vede o pisică! Parțial, dar se vede!

 Un câine mai mult decât zurliu! Nu a stat la pozat, neam!

 La păscut!

Apă de Bucuru!

 Oi! Nu le vedeți? Sunt acolo, în vârf!

  Așa intram în case. Mai tot bucureanul are două case, mari, aranjate. În casă era cald de transpiram, dar zăpada nu se topea (nici nu cădea) de pe ghete.

 Stâlp funerar.

  Evident că nu am să dau nume. Poza arată un fel de neglijență dar nu vă grăbiți, e, de fapt, o dramă! Doi bătrâni, peste 85 de ani fiecare, bătrânica abia se mișca, adusă de spate... Fiul, un zdrahon de bărbat, abia se mișca, la rândul lui, cu ajutorul cârjelor! Fusese să închidă caii, la grajdul de sus, apoi, la coborâre, a alunecat și și-a răsucit piciorul! Nu a fost neatenție, pur și simplu nu se putea mergea! "Și găinile alunecau ca sania", zicea el.Norocul lui că nu și l-a rupt! Piciorul fusese umflat ca o bute, acum parcă-parcă îl putea pune pe pământ... Trecuseră deja  cinci zile. Nici vorbă de mers la spital, salvarea oricum nu ar fi ajuns în sat, hai să zicem că ar fi putut apela la un prieten cu jeep, dar cine îl ducea de la casă până în drum? Distanța mare, terenul în pantă, el - bolnavul, nu prea ar fi putut fi dus de patru bărbați, cam așa de voinic era... Lemnele trebuiau crăpate, vitele îngrijite...

- Porcul, zicea flăcăul, porcul trebuie neapărat închis diseară, o să fie ger mare, nu știu cum o să fac dar trebuie să fac ceva!

  Deja se însera!  Mai erau case la care trebuia să mergem... Părintele preconiza că o să ne cam apuce ora 11 noaptea la ultima casă... Și trebuia să ne întoarcem în Cugir, a doua zi trebuia mers la Bucșitura, apoi la Fața fântânii, apoi la Goasele...

 Proprietarul de aici, un pădurar, zice: "Hai să vedeți ce barbă cu promoroacă aveți, parcă ați fi Moș Crăciun!"...

  De aici începe  un fel de aventură. Norocul nostru cu luna, că ne lumina calea! Care cale? Mergeam de-a dreptul, prin livezi, pe pante, nu era fir de cărare ori semn, dar ambii știau unde e de mers. Eu doar ascultam scârțâitul zăpezii sub pași. Rare, depărtate, se vedeau luminile caselor lăsate în urmă.

  Îmi pare enorm de rău că nu am putut face poze "de noapte". Peisaje fabuloase, o atmosferă ușor feerică, ușor înfiorătoare, mai ales că sătenii povesteau cum le-au mâncat lupii cânii, noaptea sau ziua, nu contează! "Uite colo, vezi copacul ăla mare? Patru erau! Patru erau, până să apuc eu să strig, câinele (și câine cât ghițelul, nu vreo cotaie!) era sfâșiat în bucăți și au pornit-o la deal, cu hartanele în gură!"... Olelică, și noi aveam două bețe și două lanterne!

 Și mai mare păcatul că nu am putut filma drumul la ultimele două case, în Fețele Bucurului! Am coborât puțin spre baraj, pe lângă linia de înaltă tensiune, zăpada era atinsă doar de câini (sau de lupi???), apoi am luat-o prin curți, de-a dreptul! De fapt era o pantă ca de schi, printr-o livadă! Cristi era primul, a dat un chiot (de fapt era o exclamație de surpriză!) și a pornit-o la vale, ca pe schiuri! A urmat părintele, cu patrafirul fluturând, imediat m-a luat și pe mine alunecatul, incredibil, prin noapte, prin zăpadă, printre pomi! Niciunul nu a căzut, parcă a fot un trucaj de film!

  De la ultima casă ne-a luat un alt băiat, cu un alt jeep (cu banchete!). Urcase foarte greu, motorul încă mirosea a încins.



A fost cea mai plină și cea mai frumoasă zi din viața mea! Mulțumesc, părinte!