Disidența Ninei Cassian, o poveste în limba spargă
Ciprian Măceșaru, 5 septembrie 2021
(fragmente de jurnal)
14 aprilie 2018. Nina Cassian e văzută de unii ca o figură luminoasă doar pentru că a recunoscut că a scris prostii, dar prostii în care credea (și, prin urmare, nu ar fi o problemă de etică). Iată câteva dintre aceste prostii:
1949 – „Nu suntem singuri./Lenin îşi sprijină fruntea/şi scrie la masa de brad”; „Nu, tineretul lui Stalin nu uită/torentul aprins care-l leagă/de cei din Octombrie”; „…Spre Smolnâi se îndreaptă un om cu ochi-făclii”; „Zâmbi atuncea Lenin. Zâmbi cu fața toată./Și în vagon zâmbiră și câțiva muncitori,/De parcă se-aprinsese un soare deodată,/Ascuns o lungă vreme, acum, din nou al lor.//Și, după miezul nopții, la Smolnâi a sosit./Odată cu mulțimea, purtând același nume,/Trecu prin poarta mare. De-atunci stă neclintit,/La cârma lui Octombrie, pentru întreaga lume!”; „Ieri, țineam mitinguri! Azi, ținem puștile!/Spargem zăvoarele! Sfărâmăm cuștile! […] Cine-ar putea să ne-mpiedice? Nimenea!/Ei, cu punga./Noi, cu munca!/Ei, cu șleahta./Noi, cu fapta!”;/…/
1961 –/…/„LENIN/S-a îngrijit de sănătatea lumii./Avea o gândire de savant/ca o rază de platină străvezie/tăind obscuritatea/…/; „Comunismul e undeva, nu departe de noi,/măreț ca oceanul, fără false miragii,/în severa lui coeziune”;/…/„Cel mai desăvârșit sistem etic e comunismul./Spre comunism am deschis ochii, în el vreau să-i închid”;
1963 –/…/„Încă din adolescență,/când oasele sunt nesigure/și sângele-atât de confuz,/am știut cu cine vreau să semăn.//Priveam un portret/ale cărui trăsături invadaseră cadrul,/un portret multiplicat: COMUNIȘTI./«Comuniști în uzină»,/«Comuniști pe băncile școlii»,/«Comuniști în noaptea ilegală»,/pe drumurile țării,/energii călătoare./Și-apoi, comuniști în cămăși însângerate./înfășurați în durere,/drapați în demnitate,/încleștați de catargele gratiilor/și navigând, cu celula-nchisorii,/spre visul albastru al viitorului.//Priveam un portret/și încercam să-i semăn,/și alcătuirea mea devenea verticală/și sângele mi se limpezea/– și anii mei se încărcau de consecvență”; „Aparțin comunismului cu tot ce am mai bun,/cu cele mai tinere idei ale mele,/cu dragostea mea cea mai întemeiată,/cu actele mele cele mai fecunde”… Mai sunt și traducerile sale din Serghei Mihalkov (La Muzeul V. I. Lenin), Agniya Barto (cea care-i dedica poezii lui Stalin), Mihail Isakovski, alt vajnic poet sovietic, Mărgărita Aligher (Zoia, un volum de versuri despre Zoia Kosmodemianskaia, evident), căci n-a tradus – excelent – numai din Paul Celan, Christian Morgenstern, William Shakespeare, Yannis Ritsos, Bertolt Brecht sau Vladimir Maiakovski (ultimii trei, nu doar scriitori importanți, ci și militanți comuniști). Toate cele menționate mai sus ar trebui să fie suficiente. Totuși, sunt destui cei care spun că Nina Cassian ar fi fost chiar o disidentă.
În 1985, aflată în SUA ca visiting professor, Nina Cassian decide, după ce află că Gheorghe Ursu a fost arestat de Securitate și, apoi, torturat și omorât, să nu se mai întoarcă în țară, de teamă că jurnalul intim (confiscat de Securitate) al prietenului ei ar fi putut-o pune în pericol. Temerile sale au fost absolut firești, chiar dacă până la urmă niciunul dintre cei menționați în jurnal, printre care Geo Bogza și Eugen Jebeleanu, nu a avut de suferit. Din păcate, jurnalul n-a putut fi recuperat, cu excepția câtorva pagini, din ghearele SRI (deși în 2001, într-un comunicat de presă, SRI anunța că au fost găsite în arhivele sale 50000 de file manuscrise confiscate de Securitate, printre care 811 pagini din jurnalul lui Ursu, totuși, jurnalul a dispărut, lucru pentru care, în 2005, generalul Eugen Cristescu a fost condamnat la trei ani de închisoare, dintre care a executat numai unul, fiind eliberat pentru bună purtare).
La moartea Ninei Cassian, în data de 18 aprilie 2014 a apărut în The New York Times un articol, semnat de Margalit Fox, intitulat: „Nina Cassian, Romanian Poet Exiled for Skewering Regime, Dies at 89”. Despre apologia deșănțată făcută de scriitoare comunismului în atâtea și-atâtea poezii, Margalit Fox spune doar: „For the next few years, Ms. Cassian’s work hewed to the Socialist realism the party preferred, but she found she could not stand that way of writing and reassumed her own style”.
Se pune accent, după cum ne și avertiza titlul, pe critica adusă regimului ceaușist și consemnată în jurnalul dispărut. La fel stau lucrurile pe pagina de Wikipedia a poetei. Ni se spune acolo că „începe să scrie treptat și poezie proletcultistă. «După un ocol de aproximativ opt ani», cum singură avea să mărturisească, plin de avânturi naive și compromisuri, începând din 1956 se întoarce la poezia autentică”.
Atât, apoi, ca și în The New York Times, se insistă pe povestea cu textele anticeaușiste din jurnalul lui Ursu. Mi se pare bizar să treci ca vântul peste hălcile concrete de propagandă comunistă și să dai unor lucruri vagi rolul de placă turnantă în definirea personalității Ninei Cassian. Dar să nu mă grăbesc.
Poeta invoca un ocol de aproximativ opt ani. Ciudată matematică. Nu întâmplător am menționat anul în care au fost publicate versurile ei. Să facem un calcul. Din 1949 până în 1963 (căci nu în 1956 a oprit Nina Cassian hemoragia comunistă a operei sale) sunt, desigur, aproximativ 8 ani. Ca să nu mai vorbesc despre faptul că în 1972, în revista Luceafărul din 22 ianuarie, scria: „În acest sens, istoria a fost, totuși, generoasă cu mine. Am avut și eu sentimentul de totală și imaculată Inspirație, când Partidul Comunist a ajuns la cârma țării mele”. Cât despre chestiunea cu ocolul în opt ani, Nina Cassian a spus-o într-un interviu (apărut în numărul 15 din 2001 al României literare) acordat lui Ilie Rad. Iată întrebarea lui Ilie Rad și răspunsul Ninei Cassian:
„— Aţi publicat totuşi, în anii la care vă referiţi, numeroase volume de versuri: Sufletul nostru (1949); An viu – nouă sute şi şaptesprezece (1949); Tinereţe (1953); Florile patriei (1954); Versuri alese (1955), apoi Vârstele anului (1957); Dialogul vântului cu marea (1957); Sărbătorile zilnice (1961); Spectacol în aer liber (1961); Să ne facem daruri (1963). În ce măsură aceste volume poartă pecetea epocii în care au fost scrise?
— Ultimele cinci volume de care pomeniţi reprezintă « întoarcerea poetului la uneltele sale ». După un ocol de aproximativ opt ani dat mie însămi, cuvintele, metaforele atâta vreme interzise reveneau în forţă”.
Pe lângă faptul că autoarea nu a scăpat ocazia de a se victimiza („metaforele atâta vreme interzise”), dar și să se lăude („reveneau în forță”), a spus un lucru neadevărat: „Ultimele cinci volume de care pomeniţi reprezintă « întoarcerea poetului la uneltele sale »”; căci „poetul” a continuat și după 1956 să cânte comunismul, după cum arată versurile de după acest an pe care le-am selectat. Prin urmare, ce încerca să ne spună Nina Cassian? Recitind fie și numai poemul Lenin (din vol. Sărbătorile zilnice, 1961), poți înțelege câtă ipocrizie ascunde declarația sa. Desigur, Nina Cassian, ca și alți susținători ai comunismului, a încercat să-și explice propaganda făcând o distincție între comunism și național-comunismul ceaușist. Vechea poveste despre cum adevăratul comunism n-are nimic de-a face cu ceea ce s-a întâmplat în realitate.
Lenin părea să fie, în orice caz, pentru Nina Cassian unul dintre reprezentanții comunismului autentic. Hélas! Știu, însă, că tot ce am explicat mai sus este pentru unii irelevant, că vor rămâne seduși de spiritul liber al acestei femei, printre amanții săi numărându-se câțiva scriitori celebri. Uneori, citind poezia Ninei Cassian, mă gândesc că e imposibil ca autoarea să vorbească serios, atât de tare frizează ridicolul. Implicarea lui Bach, în același volum Sărbătorile zilnice, într-un discurs proletcultist este cel puțin hilară: „[…] sunt blonzi și sunt bruni/și au ochii albaștri și negri, înguști și altminteri,/români, lipoveni, turci, tătari, purtând un nume/comun și-un renume: țărani colectiviști./Astăzi, concertul întâi brandenburgic de Bach/a răsunat peste toată Dobrogea; astăzi,/oamenii mulți adunați la arie, oamenii/frunțile-ncet ridicară să-asculte muzica,/frunțile lor duioase sau îndărătnice”.
Poate n-ați înțeles că Bach e un fel de precursor al comuniștilor („sub pasul nostru e Bach”), căci Bach e „omul crescut în stima muncii și a demnității sale,/în sensul eroic al dragostei față de semeni –/și de aceea plenitudinarul părinte/aparține celor care au restabilit demnitatea și coincidența dintre adevăr și frumusețe,/lumii dialectice fără odihnă, care a dat cifrelor sensibilitatea și a organizat nădejdea,/celor care dau zilnic răspuns întrebărilor,/punct contra punct, –/și aici aș vrea să părăsesc poezia/la gradul ei de fierbere când devine muzică/și să mă plec sub arcul voltaic/al criteriului contemporan,/lui, Marelui Laic,/Johann/Sebastian!”. Ce-ar mai fi de spus? Nimic. Mai bine să-l ascultăm pe „Marele Laic”. Muzica sa este o „Internaționala” avant la lettre, nu?
12 martie 2019. Am văzut azi Distanţa dintre mine şi mine. Judecând după râsetele din sală, se pare că am fost la o comedie. Fiind prezentat zelul propagandistic al Ninei Cassian drept credinţă sinceră şi naivă, spectatorul este rugat să zâmbească înţelegător şi chiar emoţionat, „uitând” situaţia tragică din acele timpuri, destinele frânte, crimele etc., deci spectatorul zâmbeşte, apoi, când se ajunge la chestiuni de maximă importanţă, precum amorurile Ninei sau plăcerea de a bea alcool, spectatorul este invitat să hohotească şi să spună (pe Facebook, de exemplu) despre Nina că a fost până la final „o femeie tânără”, că avea o personalitate „seducătoare”, că era, ce mai tura-vura, „fascinantă”.
Femeia a declarat că n-a pierdut „sânge etic” scriind prostii. De ce n-a pierdut? Pentru că, aşa cum am spus, ea credea în acele prostii. Dar, deşi a fost dezamăgită, Nina a continuat să creadă în realizarea unei societăţi ca un „basm”, căci (şi) despre asta e filmul, despre comunismul ăla adevărat, comunismul Ninei, frumos, uman etc., în contradicţie cu naţional-comunismul lui Ceaușescu, căci, după cum spune ea, Ceauşescu a fost anticomunist. Documentarul vrea să ne arate că au existat adevăraţi oameni de stânga, că tot ce a urmat a falsificat idealurile lor.
Nina Cassian spune clar: „nu eu m-am schimbat, ei s-au schimbat”. Într-adevăr, e mare lucru să spui că tu, cea care îi înălţai ode lui Stalin, nu te-ai schimbat. Discursul filmului se mulează exclusiv pe discursul Ninei Cassian, nu există o voce „rece” care să-ţi infirme sau să-ţi confirme spusele poetei. Mi se pare aproape indecent să râzi la glumiţele unei doamne care i-a proslăvit pe Lenin şi Stalin, care citează cu mândrie, în interviul luat de realizatorii filmului, din Lauda comunismului a lui Bertolt (nu Bertold, cum apare în subtitrarea în limba engleză) Brecht, care nici pe departe nu era ostracizată, care putea ieşi din ţară etc., când ştii câte femei au fost torturate şi, unele dintre ele, chiar omorâte.
M-am oprit doar la femei pentru că filmul vorbeşte şi despre feminism. „Cineva mă apucă şi mă dă cu capul de pereţi.” Nu, nu Nina Cassian a pățit asta, ci Adriana Georgescu. E doar una dintre foarte multele femei zdrobite de comunismul pe care-l cânta Nina Cassian. Dar oamenii nu prea știu cine a fost Adriana Georgescu. Aşa îi trebuie dacă nu s-a arătat „fascinantă”.
au înmorit drumatice miloave
