Spuneți-le celor cu inima înfricoșată:
„Fiți tari, nu vă temeți!
Iată, Dumnezeul nostru va veni și ne va mântui”.
Impreună cu Maria și Iosif așteptăm venirea Domnului
Cu ceva timp în urmă am ascultat un concert de colinde susținut de corul Institutului Teologic „Sfântul Iosif”, din Iaşi. Printre cântecele tradiţionale de Crăciun au răsunat și câteva cuvinte, scurte meditaţii despre ce înseamnă cu adevărat Crăciunul care se apropie şi pe care îl trăim an de an, uneori mai bine, alteori mai puţin bine. Printre cele spuse mi-au rămas întipărite aceste cuvinte:
„Dacă cea mai mare nevoie a omenirii ar fi fost educaţia,
Dumnezeu ne-ar fi trimis un profesor!”
„Dacă cea mai mare nevoie a omenirii ar fi fost tehnologia,
Dumnezeu ne-ar fi trimis un savant!”
„Dacă cea mai mare nevoie a omenirii ar fi fost distracţia,
Dumnezeu ne-ar fi trimis un clovn!”
„Dacă cea mai mare nevoie a omenirii ar fi fost banii,
Dumnezeu ne-ar fi trimis un bancher!”
„Dar pentru că cea mai mare nevoie a omenirii este iertarea,
Dumnezeu ne-a trimis un Mântuitor!”.
Nevoia de iertare aparţine fiecărei inimi. Bucuria de a fi iertat este greu comparabilă. Cine nu-şi aminteşte cu drag de momentul când a auzit cuvintele: „Te iert!”. Aceste cuvinte sunt ecoul inimii care în bătaia sa face să răsune doar atât: „Te iubesc!”. Acel tic-tac prin care măsurăm trecerea inimii, din ziua naşterii Domnului poate fi înlocuit cu ritmatul: „Te iubesc – te iert… Te iubesc – te iert…”
Crăciunul este ziua în care oamenii sunt chemaţi să primească şi să dăruiască iertare, ca semn al iubirii faţă de semenii lor şi faţă de Dumnezeu. Cristos vine şi se naşte printre noi ca să învăţăm cum trebuie să iubim şi cât trebuie să iertăm: iubirea necondiţionată şi iertarea totală.
Lăsând să răsune în inima noastră ecoul acelor cuvinte de la concertul de colinde îmi vin în minte unele gânduri. Ştim cu toţii la ce foloseşte un profesor, un savant, un bancher etc. Dar oare chiar ştim la ce ne foloseşte un mântuitor? Haideţi să ne întrebăm acum, în ajun de crăciun: mie la ce-mi foloseşte un mântuitor? La ce îmi foloseşte Cristos? Haideţi să nu generalizăm și să nu începem să vorbim despre mântuirea universului, despre refacerea creaţiei, despre răscumpărarea omului etc. Să vedem concret în viaţa noastră, în viaţa mea: la ce-mi foloseşte Cristos? La ce mă ajută să am un mântuitor atât de mare, atât de bun, atât de aproape?! Oare chiar simţim noi cât de bine e că avem un Mântuitor? Oare nu-l lăsăm să stea singur în uitare zile, luni, chiar şi ani? Cum de reuşim să fim atât de reci încât să ne amintim de el doar de Crăciun şi de Paşti, zile când toţi au numele său pe buze, timp în care mulţi îşi amintesc că sunt creştini. Şi apoi? Ce se întâmplă cu noi după sărbători? Cristos rămâne acelaşi mântuitor zi de zi, clipă de clipă, dar noi ne distanţăm, trăim indiferenţi la prezenţa sa. Aşezăm straturi de uitare şi nepăsare ca şi cum doar de Crăciun am avea nevoie de iertare şi de răscumpărare.
Este trist că avem un Mântuitor şi nu ştim la ce ne foloseşte. Când simt nepăsarea faţă de prezenţa lui mă copleşeşte mâhnirea: cum să ai un mântuitor atât de mare şi tu să fii indiferent? Este ca în lumea tehnologiei: unii îşi cumpără cele mai sofisticate telefoane, cu mii de opţiunii şi progrămele, dar nu-l folosesc decât pentru a suna. Ce rost are să dai 2000 de lei pe un telefon la care nu foloseşti decât opţiunea pe care o găseai pe un telefon ce-l puteai cumpăra cu 150 de lei? Aşa e şi cu noi: avem un mântuitor atât de mare, zilnic capabil să ne ajute, iar noi nu folosim decât opţiunea Crăciun şi Paşti. Zeci de haruri trec pe lângă noi fără să le accesăm, fără să profităm de ele.
Avem un mântuitor, dar nu ştim să-l valorificăm. De aceea, vă invit ca astăzi să personalizăm relaţia noastră cu Cristos care vine, cu Crăciunul. Să ne întrebăm: eu ce trebuie să fac? Ce anume trebuie să schimb în mentalitatea mea despre Crăciun, despre Naşterea Domnului? Crăciunul este un timp cu zile libere, vacanţe şi concedii: nu se lucrează şi nu se merge la şcoală. Este adevărat şi bine, dar nu e suficient. Crăciunul trebuie să fie mai mult. Este un timp în care cei dragi, familiile se reunesc, se revăd. Adevărat este, dar tot insuficient. Crăciunul mai este pentru unii dintre noi un timp în care putem alerga după cumpărături, e un prilej bun de a schimba cadouri, după cum este şi o ocazie potrivită pentru unii, mai ales unele gospodine, de a exersa arta culinară şi altele din domeniul gastronomiei. Iarăşi este adevărat, aceste lucruri sunt bune și se întâmplă de Crăciun, dar nu sunt suficiente. Dacă Crăciunul nostru se rezumă la acestea, nu l-am trăit suficient.
Crăciunul este atunci când îl întâlneşti pe Dumnezeu. Crăciunul e atunci când simţi că valorifici în viaţa ta prezenţa unui Mântuitor! Crăciunul e atunci când pe lista ta de activităţi pui şi vizitarea unui bătrân sau a unui bolnav. Crăciunul este atunci când îţi propui să te împaci cu cineva. Crăciunul e cânt vrei să-i dăruieşti Domnului o inimă curată şi faci o spovadă bună. Crăciunul e atunci când în centru pui sfânta Liturghie şi apoi masa şi revederile cu prietenii şi familia. Crăciunul este acea întâlnire dintre mine şi Dumnezeu, o întâlnire care se întâmplă mereu pentru prima dată. Mereu descopăr ceva nou. Mereu sunt fascinat de prezenţa lui şi nu mă mai satur să-l privesc şi să-l ascult. Crăciunul e atunci când între tine şi Dumnezeu e acel sentiment de iubire care nu-ţi dă linişte decât atunci când eşti în braţele celui iubit. Da, Crăciunul e când eu şi Dumnezeu stăm îmbrăţişaţi, el îşi trece mâna prin părul meu, iar îmi sprijin capul pe pieptul său. Şi aş sta aşa secole întregi, ascultându-l cum îmi şopteşte istoria mântuirii, istoria unui unei iubiri, istoria unui Dumnezeu îndrăgostit de oameni.
De aceea inima trebuie să ne bată cu nelinişte în aşteptarea Crăciunului. Când aşteptăm pe cineva drag şi dacă întârzie fie şi numai un minut ne neliniştim. De aceea vreau să vină Crăciunul, vreau să se nască Cristos acum, aici, în inima mea. Vreau să fie cu mine în această iarnă geroasă, să fie cu mine şi cu fiecare suflet care are nevoie de căldura şi lumina sa.
Suntem cu toţi în aşteptare. Ştim ce se întâmplă iarna când vine zăpada. Ea aduce cu sine mult frumos: alb, sărbători, dar şi multe inconveniente. Iar cei din mass-media speculează totul şi fac ca lucrurile să pară şi mai grave şi mai grele de cât sunt în realitate. Se instalează uşor starea de panică din cauza drumurilor înfundate şi a localităţilor izolate. Astfel se face că zilele acestea mai mulţi reporteri s-au plimbat prin gări şi aeroporturi pentru a lua impresii de la cei prezenţi şi nemulţumiţi de întârzierea trenurilor sau a avioanelor.
Nici Iaşul nu a fost o excepţie. Am auzit de dialogul dintre un jurnalist şi un tânăr, Adrian din Răducăneni, ce se afla în aşteptare în gara din Iaşi. Plecase de dimineaţă din satul său ca să-şi aştepte logodnica ce trebuia să sosească din Bucureşti cu trenul şi erau deja 3-4 ore de întârziere. Dincolo de dialogul dintre tânărul Adrian și jurnalist, am rămas cu gândul la explicația jurnalistului în a-şi alege intervievatul: „M-am apropiat de dvs. pentru că aveţi întipărit pe chip o nelinişte foarte expresivă. Se vede că aşteptaţi pe cineva drag, se vede că sunteţi nerăbdător şi nemulţumit de întârziere. Aşa eşti doar atunci când aştepţi iubirea”. Am rămas cu gândul la neliniştea aşteptării pe care vreau să o simt în toate inimile când se apropie Crăciunul.
Aşteptarea trenurilor care întârzie am trăit-o mulţi. Şi aşteptarea crăciunului am trăit-o de mai multe ori. Dar neliniştea aşteptării? Chiar am fi neliniştiţi dacă s-ar anunţa că s-au făcut nişte calcule şi Crăciunului va fi abia peste 5 luni, prin primăvară sau chiar prin vară, ca să fie mai cald?! Se vede pe chipul nostru vreo nelinişte legată de Cristos care trebuie să vină, acum când mai sunt doar câteva ore? Ce să mai spun de neliniştea legată de a doua venire a Domnului, venire care sigur se va întâmpla şi pe care trebuie să o aşteptăm. Câţi oameni au în inima lor neliniştea şi nerăbdarea aşteptării lui Cristos?
Uneori am impresia că nicicând Cristos nu e mai trist decât de sărbătoarea naşterii sale. Acum când ar trebui să fie în centrul atenţiei ca un adevărat sărbătorit, este dat uitării. Peste el se aşază cadourile, vizitele, vacanţele, odihna, mâncărurile şi băuturile, distracţiile. Faţă de el lumea e indiferentă. Se adevereşte astfel cuvântul: opusul dragostei nu este ura, ci indiferenţa (Elie Weisel). De Crăciun, de Naşterea Domnului, mulţi, prea mulţi oameni sunt indiferenţi faţă de acest mister. Suntem indiferenţi şi reci tocmai faţă de ceea ce a făcut ca aceste zile să devină sărbători. Nu pot să nu mă întreb: în mine ce zace mai mult: indiferenţa faţă de venirea lui Cristos sau neliniştea şi nerăbdarea aşteptării? Ce este astăzi, în această seară sfântă, în inima noastră?
Vă invit să personalizăm acest crăciun. Să-l facem al nostru. Să simţim în inima noastră că putem spune: în această noapte Cristos se naşte pentru mine. Crăciun nu este pentru că vine 25 decembrie, că vine Moş Crăciun, că vin rudele şi prietenii şi vrem sau nu vrem trebuie să sărbătorim. Crăciun este pentru că mi-l doresc. Crăciun este pentru că vine cel după care inima mea suspină cu atât dor.
Am primit o felicitare cu aceste cuvinte: “E Crăciun de fiecare dată când zâmbeşti unui frate şi îl ţii de mână. E Crăciun de fiecare dată când rămâi în tăcere pentru a-l asculta pe celălalt. E Crăciun de fiecare dată când speri cu cei care sunt disperaţi, în sărăcia fizică şi spirituală. E Crăciun de fiecare dată când recunoşti cu umilinţă limitele şi slăbiciunile tale. E Crăciun de fiecare dată când permiţi Domnului să renască pentru a-l dărui altora.”
Vă doresc un Crăciun care să nu se mai termine niciodată, ci să renască în fiecare dimineaţă. Vă doresc un Crăciun care să vă facă să simţiţi îmbrăţişarea lui Dumnezeu. Vă doresc un Crăciun în care să fiţi pentru cei dragi cel mai frumos cadou: prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul lumii.
Cristos este aproape. Amin!
PS Se spune că de Crăciun trebuie să-ţi pui o dorinţă. Eu vreau ca pentru cei dragi ai inimii mele să fie în fiecare zi Crăciunul. Adică vreau ca oamenii să simtă în fiecare zi că au un Mântuitor care s-a născut pentru ei, special pentru ei, special pentru tine. În lumea întreagă și pentru toți oamenii să fie Crăciun în fiecare zi: nimeni să nu se mai teamă, nimeni să nu mai plângă, nimeni să nu mai fie singur. Toți să ierte, toți să iubească, toți să fie mai buni! Începând de astăzi e Crăciun… și va fi așa până la sfârșitul lumii. Amin!
La români, tăierea porcului în gospodăria proprie reprezintă un motiv de mândrie și de bucurie semnalând și apropierea Crăciunului. De-a lungul anilor, această activitate a creat la rândul ei o sumedenie de tradiții și obiceiuri.
De regulă, la tăierea porcului cei miloși din fire nu e bine să ia parte deoarece porcul moare cu mai mare greutate. Mai mult, carnea va fierbe mult mai greu. Bătrânii de la țară spun că după ce porcul este tăiat, parlit și spălat, se recomandă punerea unei paturi peste el și un copil să-l încalece. Astfel, anul viitor va fi unul lipsit de boli și plin de bogații, sănătate și prosperitate.
În regiunea Teleormanului, există o datină veche care spune că pe fruntea copiilor trebuie făcut semnul crucii cu sângele animalului sacrificat de Ignat. Astfel, se crede că aceștia vor fi sănătoși și roșii în obraji în anul ce vine.
Totuși, dacă splină este subțire iarnă nu va aduce foarte mult omăt, ci va fi mai degrabă geroasă iar primivara își va face apariția mai repede. În schimb, anul nu va fi la fel de îmbelșugat.
Uneori gospodării nu mai parlesc porcul dacă acesta are deja 2-3 ani deoarece soricul este prea gros și nu mai poate fi mâncat. Mai mult, acesta nu va putea fi folosit nici la prepararea bucatelor. Astfel, porcul tăiat va fi jupuit iar pielea să va fi folosită pentru opinci.
După ce porcul este jupuit, soricul trebuie uns bine cu sare pentru murături (sare grunjoasă) iar apoi se rulează. Acesta trebuie păstrat în acest mod 3-4 zile după care va fi desfăcut, întins pe bețe și lăsat afară în vânt că să se usuce. Cei norocoși pot lasă soricul la afumat, fie în pod, fie la afumatoare.
