Miscell@nea: Dacă vrei să cucerești instantaneu o femeie, depune-i în urechiușă un citat din Montaigne

Miscell@nea: Dacă vrei să cucerești instantaneu o femeie, depune-i în urechiușă un citat din Montaigne

Dacă vrei să cucerești instantaneu o femeie, depune-i în urechiușă un citat din Montaigne

La urma urmelor, pasiunea citatelor nu este în sine nici bună, nici rea. Eseurile lui Montaigne, de exemplu, sînt pline de citate latinești și nimănui nu i-ar trece prin minte să-l blameze pe autor, ori să pună abundența citatelor pe seama dorinței filosofului de a simula astfel, printr-un material de împrumut, o activitate ideatică viguroasă și de a di-simula o absență de conținut vital autentic.

Înainte de orice, Montaigne a fost un livresc. Prezintă viața prin cărți. Judecă oamenii după descrieri și portrete narative, nu se îndoiește de portretistica istoricilor. Merită să reflectăm (și) la acest aspect. Am făcut-o deja în Porunca lui rabbi Akiba. O voi face (și) altădată.

Turnul în care scria (de fapt, sala în care se plimba și dicta unui secretar) era/u împodobit/e inițial cu 59 de inscripții. Pe unele le-a înlocuit. Cîteva l-au marcat definitiv. Acestea au rămas pînă la moartea lui. Le găsim reproduse întocmai în eseuri.

Cînd ridica ochii în tavan, filosoful dădea peste profunzimi din Martial, peste versete din Horațiu, peste propoziții din Sextus Empiricus, peste îndemnuri din Scripturi: „Nolite esse prudentes apud vosmetismos” (sf. Pavel: „nu vă credeți voi singuri înțelepți”), „Servare modum finemque tenere” (autor neidentificat: „păstrați măsura, observați limitele”), „Per omnia vanitas” (Eclesiastul: „în toate [nu descoperi decît] deșertăciune”) etc.

L-au pasionat sentențele și, din cîte știu, nimeni nu i-a reproșat vreodată excesul de citate. De fapt, scopul lui inițial a fost să redacteze o chrestomatie sumar comentată, abia mai tîrziu s-a îndepărtat de autorități. Și nu-i putem reproșa erudiția dintr-un motiv evident: în pofida citatelor, Montaigne a fost un eseist foarte original. Gîndea întotdeauna cu / de capul lui, a avut și idei bizare (cu privire la femei și amor, de exemplu, nu-i bine să te căsătorești din dragoste, afirmă surprinzător într-un loc), deși nu ținea morțiș să fie un original: pentru el, citatele erau numai și numai un prilej de meditație și, de ce nu?, o vanitate de erudit la mîna a doua. Nu și-a făcut chip cioplit din ele.

Așa și trebuie să fie. Să cităm doar ceea ce ne face și ne ajută să gîndim. Altfel citatul nu are nici un rost. Nu produce nici o lumină.

Am întîlnit cîndva oameni în toată firea care își rezervau timp pentru a învăța pe de rost citate (aveau antologii special pregătite), îndeosebi înainte de reuniunile publice (înainte de o conferință, de un simpozion, de o întîlnire la vîrf, înaintea unui congres mondial etc.). Unii dintre ei memorau anecdote, faptele apostolilor filosofiei. Alții ziceri.

Nu poți conversa erudit (și nici nu ești om întreg) dacă nu poți reproduce, în momentul culminant, o înțelepciune de-a gata, un enunț opac, un amănunt biografic, o curiozitate, dacă nu stîrnești euforie. În schimb, dacă încerci să gîndești cu mintea proprie, indispui complet auditoriul, riști să fii dat afară din salon.

Îți riști blazonul și cazi în anonimat...

P. S. În imagine: Marcel Nino Pajot (1945 - ): Le petit lacet noir.