Ți-am spus vreodată
că dacă stau într-adevăr mereu tăcut,
şi uneori îmi place să mă gândesc
că pot auzi inima-ţi bătând
în timp cu a mea?
Ți-am spus vreodatăcă atunci când mă surprind că vorbești
cu mine
prin linii și corzi,
și biţi și puncte,
îmi imaginez
vocea ta,
șoptind în urechea mea?
Ți-am spus vreodată
că te-aștept în fiece zi
şi anticipând,
doresc
doar o oră sau două,
doar o secundă
în spațiu și timpi,
să te simt aproape de mine?
Ți-am spus vreodată
că au existat vremuri,
când am fost nepotrivit pentru tine,
că emoțiile mă copleșeau...
și așa am stat și am plâns?
Ți-am spus vreodată
că uneori,
voi ajunge,
să-ţi atingând numele
pe acest ecran rece dîn fața mea,
şi dacă doresc
aș putea să intru acolo, departe,
și să te trag lângă mine?
Ți-am spus vreodată
că după ce-am auzit prima dată
sunetul vocii tale,
la mii de stele depărtare,
m-am așezat în noapte,
transformând conversația
din nou și din nou
în mintea mea,
examinând cum ar fi unele specii noi
de fractali descoperiţi?
Ți-am spus vreodată
că aș da totul,
doar pentru o noapte
pentru a putea să stau lângă tine,
pentru a-ţi simți pieptul cum urcă şi coboară
cu fiecare respirație pe care o aduni,
doar pentru a ști că ești reală?
Ți-am spus vreodată
că eu visez de multe ori,
visez să te întorci
și atingând mâna mea,
pur și simplu să mă lași să știu
că eşti acolo,
și totul este aevea?
Ți-am spus vreodată,
şi încă aş vrea să-ţi spun...
că te iubesc?
O stare în care întrebările prin necuprinsul lor au printre fraze și cuvinte un răspuns în care adevărul se deschide natural și frumos!:)
RăspundețiȘtergereFelicitări! Mulțumim! să ai o zi de oi binecuvântată!
Mulţumesc, Aurelia!
RăspundețiȘtergere