Marturii critici si citate despre Mihai Eminescu de Titu Maiorescu

Marturii critici si citate despre Mihai Eminescu de Titu Maiorescu

Marturii, critici si citate despre Mihai Eminescu de Titu Maiorescu

 

Ceea ce caracterizeaza mai intai de toate personalitatea lui Eminescu este o asa covarsitoare inteligenta, ajutata de o memorie careia nimic din cele ce-si intiparise vreodata nu-i mai scapa (nici chiar in perioadele bolnave declarate), incat lumea in care traia el dupa firea lui si fara nici o sila era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce si le insusise si le avea pururea la indemana. In aceeasi proportie tot ce era caz individual, intamplare externa, conventie sociala, avere sau neavere, rang sau nivelare obsteasca si chiar soarta externa a persoanei sale ca persoana ii era indiferenta.

 

Vreun premiu academic pentru poeziile lui Eminescu, de a carui lipsa se plange o revista germana din Bucuresti? Dar Eminescu ar fi intampinat o asemenea propunere cu un ras homeric sau, dupa dispozitia momentului, cu acel suras de indulgenta miloasa ce-l avea pentru nimicurile lumesti. Regina Romaniei, admiratoare a poeziilor lui, a dorit sa-l vada, si Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen Sylva. L-am vazut si eu la curte, si l-am vazut pastrand si aici simplicitatea incantatoare ce o avea in toate raporturile sale omenesti. Dar cand a fost vorba sa i se confere o distinctie onorifica, un bene-merenti sau nu stiu ce alta decoratie, el s-a impotrivit cu energie. Rege el insus al cugetarii omenesti, care alt rege ar fi putut sa-l distinga? Si aceasta nu din vreo vanitate a lui, de care era cu desavarsire lipsit, nu din sumetia unei inteligente exceptionale, de care numai el singur nu era stiutor, ci din naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideala, pentru care orce coborare din lumea conventionala era o suparare si o nepotrivire fireasca.

 

Cine-si da seama de o asemenea figura intelege indata ca nu-l puteai prinde pe Eminescu cu interesele care ademenesc pe cei mai multi oameni. Luxul starii materiale, ambitia, iubirea de glorie nu au fost in nici un grad obiectul preocuparilor sale. Sa fi avut ca redactor al Timpului mai mult decat a avut, sa fi avut mai putin, pentru micile lui trebuinte materiale tot atat era. Numai dupa izbucnirea nebuniei, in intervalele lucide, in care se aratau insa felurite forme de degenerare etica, obisnuite la asemenea stari, devenise lacom de bani.

Prin urmare, legenda ca mizeria ar fi adus pe Eminescu la nebunie trebuie sa aiba soarta multor alte legende: sa dispara inaintea realitatii.

 

Si nici munca speciala a unui redactor de ziar nu credem ca trebuie privita la Eminescu ca o sfortare impusa de nevoie unui spirit recalcitrant. Eminescu era omul cel mai silitor, vesnic cetind, meditand, scriind. Lipsit de orice interes egoist, el se interesa cu atat mai mult la toate manifestarile vietii intelectuale, fie scrierile vreunui prieten, fie studierea miscarii filozofice in Europa, fie izvoarele istorice, despre care avea cunostinta cea mai amanuntita, fie luptele politice din tara. A se ocupa cu vreuna din aceste chestii, a cugeta si a scrie asupra lor era lucrul mai potrivit cu felul spiritului sau. Si energia cu care a redactat “Timpul”, inaltimea de vederi ce apare in toate articolele lui, puterea neuitata cu care in contra frazei despre nationalismul liberal al partidului de la guvern a opus importanta elementului autohton sunt o dovada pentru aceasta.

Cu o asa natura, Eminescu gasea un element firesc pentru activitatea lui in toate situatiile in care a fost pus: la biblioteca, pentru a-si spori comoara deja imensa a memoriei sale; ca revizor scolar, pentru a starui cu limpezimea spiritului sau asupra noilor metode de invatamant; in cercul de amici literari, pentru a se bucura fara invidie sau a rade fara rautate de scrierile cetite; la redactia “Timpului”, pentru a biciui frazeologia neadevarata si a formula sinteza unei directii istorice nationale - in toate aceste ocupari si sfere Eminescu se afla fara sila in elementul sau.

Daca ne-ar intreba cineva: a fost fericit Eminescu? Am raspunde: cine e fericit? Dar daca ne-ar intreba: a fost nefericit Eminescu? Am raspunde cu toata convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era, prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plangerea marginita a unui egoist nemultumit cu soarta sa particulara, ci era eterizat sub forma mai senina a melancoliei pentru soarta omenirii indeobste; si chiar acolo unde din poezia lui strabate indignarea in contra epigonilor si a demagogilor inselatori avem a face cu un simtamant estetic, iar nu cu o amaraciune personala. ... Seninatatea abstracta, iaca nota lui caracteristica in melancolie, ca si in veselie. Si, lucru interesant de observat, chiar forma nebuniei lui era o veselie exultanta.

Cand venea in mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care ii castigase de mult inima tuturor si ne aducea ultima poezie ce o facuse, o refacuse, o rafinase, cautand mereu o forma mai perfecta, o cetea parca ar fi fost o lucrare straina de el. Niciodata nu s-ar fi gandit macar sa o publice; publicarea ii era indiferenta, unul sau altul din noi trebuia sa-i ia manuscrisul din mana si sa-l dea la “Convorbiri literare”.

 

Si daca pentru poeziile lui, in care si-a intrupat sub o forma asa de minunata cugetarile si simtirile, se multumea cu emotiunea estetica a unui mic cerc de amici, fara a se gandi la nici o satisfactie de amor propriu: daca el se considera oarecum ca organul accidental prin care insasi poezia se manifesta, asa incat ar fi primit cu aceeasi multumire sa se fi manifestat prin altul, ne este permis a conchide nu numai ca era nepasator pentru intamplarile vietei externe, dar si chiar ca in relatiile lui pasionale era de un caracter cu totul neobisnuit. Cuvintele de amor fericit si nefericit nu se pot aplica lui Eminescu in acceptiunea de toate zilele. Nicio individualitate femeiasca nu-l putea captiva si tine cu desavarsire in marginirea ei. Ca si Leopardi in Aspasia, el nu vedea in femeia iubita decat copia imperfecta a unui prototip nerealizabil. Il iubea intamplatoarea copie sau il parasea, tot copie ramanea, si el, cu melancolie impersonala, isi cauta refugiul intr-o lume mai potrivita cu el, in lumea cugetarii si a poeziei. De aci “Luceafarul” cu versurile de la sfarsit:

Ce-ti pasa tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Traind in cercul vostru stramt,
Norocul va petrece;

Ci eu in lumea mea ma simt

Nemuritor si rece.

 

Cunoscator al filosofiei, in special a lui Platon, Kant si Schopenhauer si nu mai putin al credintelor religioase, mai ales al celei crestine si budiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedand stiinta celor publicate pana astazi din istoria si limba romana, el afla in comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde sa-si formeze inalta abstractiune care in poeziile lui ne deschide asa de des orizontul fara margini al gandirii omenesti. Caci cum sa ajungi la o privire generala daca nu ai in cunostintele tale treptele succesive care sa te ridice paria la ea? Tocmai ele dau lui Eminescu cuprinsul precis in acele versuri caracteristice in care se intrupeaza profunda lui emotiune asupra inceputurilor lumii, asupra vietei omului, asupra soartei poporului romanesc.

Poetul e din nastere, fara indoiala. Dar ceea ce e din nastere la adevaratul poet nu e dispozitia pentru forma goala a ritmului si a rimei, ci nemarginita iubire a tot ce este cugetare si simtire omeneasca, pentru ca din perceperea lor acumulata sa se desprinda ideea emotionala spre a se infatisa in forma frumosului. ... Aceasta scapare a suferintei mute prin farmecul exprimarii este binefacerea ce o revarsa poetul de geniu asupra oamenilor ce-1 asculta, poezia lui devine o parte integranta a sufletului lor si el traieste de acum inainte in viata poporului sau.

Dar cuprinsul poeziilor lui Eminescu nu ar fi avut atata putere de a lucra asupra altora daca nu ar fi aflat forma frumoasa sub care sa se prezinte. Si fiindca tocmai aceasta forma este partea cea mai sugestiva in opera lui, sa ne fie permis a termina studiul de fata prin repedea analizare a elementelor ei distinctive.

Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cat se poate omeneste prevedea, literatura poetica romana va incepe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, iar forma limbii nationale, care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vesmantului cugetarii romanesti.