Secretele vindecării din vremea lui Zamolxis

Secretele vindecării din vremea lui Zamolxis

Satenii din Poieni au mostenit o indeletnicire care-i apara de boli si-i fereste de efectele devastatoare ale crizei economice.Buruienari, asa le spun oamenii din celelalte sate. Descantecele si ritualurile din jurul plantelor de leac coboara de undeva din negura vremurilor laolalta cu toata intelepciunea vracilor lui Zamolxis. “Nu poti trata trupul fara a tine seama de suflet”, spuneau inaintasii nostri daci, scrie crisana.ro.

Criza ce bantuie lumea n-a apucat sa intre pe ulitele asfaltate ale culegatorilor de plante medicinale din satul Poieni. “N-avem timp sa ne gandim la criza”, spun localnicii. Pentru ei timpul se invarte in jurul plantelor. Anul incepe cu ciubotica-cucului, vara se incheie cu pedicuta, iar toamna se termina cu radacinile untului-pamantului. Doar iarna, satenii-s in repaus, ca si plantele pe care le culeg. Satul se intinde ca un sirag de margele la poalele Muntilor Apuseni, in partea de nord-est a Depresiunii Beiusului.

Ziua-n amiaza mare, ulitele-s pustii. Nici tipenie de om. Din poarta-n poarta, si pe-o parte si pe alta a drumului, stau parcate autoturisme si dubite de transport marfa. Toata suflarea satului este ocupata cu culesul, sortatul, uscatul plantelor medicinale si preparatul leacurilor. De la rasaritul soarelui si pana la apus. Atat. Dupa ce se lasa umbrele nimeni nu mai pune mana pe nicio floare. Plantele sunt lasate sa se odihneasca pana a doua zi, dupa ce se ia roua.

Ca si ierburile lor de leac, oamenii par misteriosi la inceput, apoi, pe masura ce te apropii de ei, se deschid ca petalele florilor in razele soarelui de vara. La prima vedere, satul culegatorilor de plante pare o asezare de oameni avuti. Si asa si este, doar ca averea lor nu sta in puterea banului, nu se masoara in numarul camerelor de la strada sau al marcilor masinilor straine de la poarta. Avutia lor de pret o poarta cu ei, in suflet. Au un har divin si o invatatura de mare pret mostenite si transmise cu sfintenie din tata-n fiu inca din cele mai vechi timpuri.

“Fiule, mi-a spus tatal meu, baga bine de seama, plantele astea de leac nu se culeg oricum. Ai mare grija cand te duci sa le culegi sa ai sufletul curat. Nu care cumva sa mergi ursuz. Sa pui gandurile rele deoparte si sa ai inima deschisa tot timpul. Fii increzator in ceea ce faci, gandeste-te tot timpul ca munca ta o sa aduca bucurie in casele altor oameni.

loading...

Asa m-a invatat tatal meu, iara eu cred cu tarie ca, daca nu pui suflet in ceea ce faci si nu ai iubire fata de plante, atunci mai bine te apuci de altceva”, povesteste Mihaita, mezinul familiei Albut. La cei optsprezece ani ai sai, baiatul dovedeste o sensibilitate aparte pentru lumea plantelor. A absolvit liceul la sectia stiintele naturii, vrea sa-si continue studiile la facultatea de electronica si pare decis ca, in paralel, sa duca mai departe traditia inaintasilor sai.

“Pana acum am fost prea ocupat cu scoala, nu cunosc decat vreo 75% din plantele pe care le folosea bunicul. Tatal meu nu mi-a aratat inca nici locurile alea din munti unde cresc plantele celea de leac, nici scrierile lui. Probabil, a considerat ca nu sunt inca pregatit. De un lucru sunt insa absolut convins. Dragostea, asta-i secretul in tot ceea ce facem noi aici. Plantele sunt niste fiinte vii, trebuie sa le iubesti, sa le vorbesti… Mi-am propus sa experimentez lucrul acesta si asta cat de curand”, ne marturiseste tanarul, privindu-ne cu ochii senini ca albastrelele din lanul de grau.

Tainele vindecarii

De la parintele sau Mihaita stie ca toate plantele medicinale au putere maxima si sunt bune de leac doar daca sunt culese sub stralucirea razelor de soare. “Pufulita se culege doar intre orele 14.00 si 15.00, menta, care-i planta mea de suflet, este bine sa fie recoltata cand razele soarelui se afla chiar deasupra capului, iar galbenele se culeg dupa ce se ia roua si pana se lasa umbrele. Acestea sunt lucruri pe care trebuie sa le cunoasca orice culegator de plante”, explica Mihaita. “Nu-ti trebuie mai mare placere pe lumea asta decat sa vezi ca un om care nu credea in plante vine la tine si-ti multumeste pentru miracolul pe care l-a produs puterea lor de vindecare”, adauga tanarul.

Desi toti locuitorii satului, de la mic la mare, au in sange culesul plantelor medicinale, retetele ceaiurilor difera de la o familie la alta. Fiecare culegator de plante detine propria taina a vindecarii pe care nu o divulga strainilor nici in ruptul capului. Secretul puterii plantelor si a ingredientelor necesare prepararii leacurilor este pastrat cu sfintenie din generatie in generatie si sunt lasate cu limba de moarte doar acelui urmas care dovedeste intelepciune, curatenie sufleteasca si dragoste de plante. “Noi am fost trei frati, insa tata mi-a transmis doar mie aceasta invatatura pentru ca am fost oleaca mai aplecat spre carte”, spune Alexandru Albut.

Ca majoritatea barbatilor din sat, Alexandru Albut e plecat si el saptamani la rand prin tara. Vinde ceaiuri, tincturi si alifii.

Ritualul plantelor de leac

Alexandru Albut a deprins mestesugul leacurilor in timp, vazand si facand totul sub indrumarea directa a batranului sau parinte. „Acum mi-am mai imbogatit si eu retetele, ascultand pe unul si pe altul si vorbind cu oamenii de prin tara, dar retetele de baza tot de la tatal meu le stiu. Astea-s sfinte, cum la fel de sfanta este si rugaciunea pe care trebuie s-o spun inainte sa ma apuc de culesul florilor si curatenia sufleteasca pe care trebuie s-o am pe tot timpul manuirii lor. Asa ca oriunde oi fi, in tarina, in padure sau in varful muntelui, inainte sa pun mana pe prima planta, ma intorc catre rasarit, imi fac semnul sfintei cruci si zic:

Doamne, Tata Creator,

Te rog sa-mi vii in ajutor.

Doamne, Tu ma-nvredniceste

Mainile mi le sfinteste,

Orice flori culeg cu ele,

Papadie, soc, sulfina

Plante din a Ta gradina,

Da-le leac si vindecare

Pentru toti oamenii care

Au un suflet bun, curat

Ca floarea ce-am capatat.

Indeparta tot ce-i rau

Cand va bea din ceaiul meu.

Corpul lor il lumineaza,

Gura le-o indesclesteaza,

Boala piara in pustie,

In loc lasa bucurie.

Amin.

„Inaintasii nostri aveau cate un descantec pentru fiecare planta si-l rosteau la prepararea leacului si tamaduirea celui in suferinta. Dar… s-au pierdut si astea odata cu orbirea banului. E mare pacat sa dai omului un leac de vindecare numai de dragul banului. Trebuie sa pui acolo macar un gand bun, daca altceva nu ai. Dumnezeu a lasat cate o planta pentru vindecarea fiecarei boli. Plantele fac jumatate, sufletul omului face partea cealalta”. Alexandru isi aminteste si azi de cateva ritualuri la care apucase sa asiste pe vremea cand era copil. „Mi-amintesc de culegerea matragunei. Ritualul se facea in functie de ceea ce voiai sa faci cu planta: sa desfaci o casnicie sau sa faci de dragoste ori sa vindeci vreo boala grea. La aceasta planta se mergea in pielea goala si trebuia culeasa numai la miezul noptii, pe luna noua si dintr-un loc atat de indepartat de sat de unde sa nu se auda nici cainii latrand, nici cocosii cantand. Apoi mai era un ritual al untului-pamantului. Nu-mi amintesc prea bine, dar stiu ca la scoaterea radacinii nu trebuia sa vorbesti cu nimeni pentru ca puterea negativa a plantei sa nu se intoarca asupra celui care o sapa. De aceea la unele plante se practica si un ritual de aparare. Luna are o influenta enorm de mare asupra puterii plantelor. Daca tii cont de fazele si evolutia astrului noptii, ai leac pentru toate bolile. Astea nu erau vraciuri, cum s-ar putea crede, era modul de a trai si a gandi al oamenilor din aceste locuri”, ne explica Alexandru, cu atitudinea aceea demna, ca adevarat urmas al lui Zamolxis.

Satul Poieni este situat pe DN 76, la 20 km de Beius. Din cele 180 de familii, peste 100 se ocupa cu culesul, preparatul si vanzarea plantelor de leac. “Pe vremea Mariei Tereza, principele Imperiului austro-ungar suferea de o boala grava de piele. Doua femei de la Poieni, din familia Albut si Avramut, au mers la principe si l-au vindecat cu plante. Atunci locuitorii din satul nostru au primit imputernicire sa vanda plante in tot imperiul”, spune Alexandru Albut.

Datini de Sâmpietru

Datini de Sâmpietru

 Sarbatori

Sfântul Petru ca un sfânt,

Dete o ploaie cu vânt

Și ne culcă la pământ!

Sărbătoarea creștină din 29 iunie, zi de pomenire a Sfinţilor Slăviţilor şi întru tot lăudaţilor şi mai-marilor Apostoli Petru şi Pavel, este numită în popor simplu Sân-Petru (sau Sâmpietru). Sărbătoarea este precedată de o perioadă de post, postul Sâmpietrului, numit în trecut și “Postul Cincizecimii” datorită darurilor Sfântului Duh, care s-au pogorât peste Sfinții Apostoli. Acest post “se ține pentru foamete, grindină și sănătate la oameni și la vite. În ziua dintâi a postului Sf. Petru și Pavel, româncele nu lucrează nimic în casă, dearece în această zi zcred că trec ‹‹Frumoasele›› care ar strâmba trupul femeii găsite lucrând. Tot în această zi, femeile leagă copilelor la grumaz usturoi sau pelin, sau le pun la tălpi aceste plante, ca trecând ‹‹Frumoasele›› să nu le poată face nimic. Prin unele părți din Țara Românească se crede că cine se scoală în fiecare zi din acest post ca să privească răsăritul constelațiunii Cloșca, nu va duce lipsă de nimica și-și va putea săvârși toate treburile.” (1)

Sf. Petru ocupă un loc important în credințele populare românești. Despre el se crede că “ține cheile raiului și numai el este în putere să primească în acest locaș de veșnică odihnă pe cei drepți”. Tot despre Sf. Petru credințele populare spun că “îl însoțește pe Dumnezeu la scaunul de judecată, dar adesea judecă și el singur, și mai ales pe bețivi, de la care a pătimit multe în călătoriile sale prin lume.”

Dintre numerosele credințe și superstiții legate de sărbătoarea de Sâmpetru câteva au fost culese la începutul secolului trecut de etnologul Artur Gorovei și menționate în studiul“Credinți și superstiții ale poporului român” (editura “Librările Socec” – 1915):

- “când cântă cucul, el cântă numai până aproape de Sf. Petru și apoi stâmpește de a mai cânta, că Sf. Petrea caută să-l prindă, căci cucul i-a furat calul lui Sf. Petrea”;

- “femeile măritate nu mănâncă mere până la Sf. Petru, când împart de sufletul morților”;

- “dacă va fulgera în ziua de Sf. Petru și Pavăl, nucile nu se vor lega, și vor rămânea tot cu muci”;

- “a doua și a treia zi după Sf. Petru o serbează sătenii, ca să fie feriți de zloată și grindină”;

- “despre cuc se crede că erau doi băieți la Sf. Petru. și din cauză că au tăiat un bou și l-au mâncat s’au prefăcut în cuci”. (1)

Un alt mare etnolog român, Tudor Pamfile, inventaria de asemenea o suită de “datine și credinți” legate de sărbătoarea Sfinților Petru și Pavel:

- “cucul care a început să cânte la Buna-Vestire, cântă neîntrerupt, de îndată ce i s’a deslegat limba, până la Sân-Petru, când limba i se leagă din nou”; legendele românilor spuneau că în ziua de Sâmpetru cucul “se îneacă cu orz și de aceea nu mai poate cânta; în acea zi el se preface în uliu și rămâne astfel până la Bună-Vestirea din anul următor, când se preface din nou în cuc”;

- “dacă va tuna sau va fulgera în această zi, nucile nu vor prinde în anul acela miez, nu vor fecunda, ci vor rămânea sterpe, sau, cum se mai zice cu nuci, numindu-se fulgerate”;

- prin unele zone din Moldova (Tecuci) “în această zi se duc la biserică mere, zarzăre, colivă de grâu, iar cine are, și cât de puțină miere de faguri; după biserică, când iese preotul, femeile merg la cimitir; acolo preotul cetește morților, iar femeile bocesc și tămâiază”;

- “în această zi se împărțesc mere, adică se dau de pomană; nici o femeie nu trebuie să mănânce mere până în această zi, fără a face un mare păcat, fără a supăra pe morți; femeia măritată, dată la casa ei, trebuie să aibă gija morților ce i-au fost neamuri, și deci trebuie să păzească această zi”;

- în această zi mare prin mai toate satele mai mari se țineau bâlciuri și iarmaroace; dintre acestea, cel mai renumit era “târgul ce se face la Găina”, în Munții Apuseni (citește și: “Căsătorii încheiate aproape de cer”);

- “prin unele părți din Țara Românescă, precum în jud. Muscel, a doua zi după Sf. Petru și Pavel, se serbează ‹‹ Stoborul Sâmpietrului ››, pentru pază de lupi și de pagube”. (2)

Surse:

(1) Artur Gorovei -“Credinți și superstiții ale poporului român” - Editura “Librările Socec” – 1915;

(2) Tudor Pamfile - "Sărbătorile de vară la români" - Editura “Librările Socec&Comp., C. Sfetea” – 1910

La mulţi ani de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

La mulţi ani de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel





... purtătorilor numelor Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, vă trimitem o urare virtuală, vouă, dar şi membrilor familiilor voastre (soţ, soţie, fraţi surori, fii şi fice, nepoţi şi nepoate) şi prietenilor purtători ai aceluiaşi nume sau ai variantelor sale.

Istorie creştină românească. Etapele drumului slujbelor ortodoxe în limba română către bisericile credincioşilor români

Istorie creştină românească. Etapele drumului slujbelor ortodoxe în limba română către bisericile credincioşilor români

Istorie creştină românească. Etapele drumului slujbelor ortodoxe în limba română către bisericile credincioşilor români

Etapele sinuosului drum al slujbelor ortodoxe în limba română.

S-au implinit cinci secole de la apariţia „Liturghierului lui Macarie“, prima carte tipărită în spaţiul românesc şi primul liturghier tipărit din Bisericile Ortodoxe, trei secole  de la apariţia textului integral al „Bibliei de la Bucureşti“ şi 150 de ani de la tipărirea „Bibliei de la Sibiu“, de către mitropolitul Andrei Şaguna.

În cele ce urmează, facem o scurtă călătorie în istoria şi cultura poporului român, pentru a cunoaşte şi rememora etapele în care poporul român a primit credinţa creştină în limba latină, s-a deschis cu bunăvoinţă termenilor veniţi din zona slavă, pentru ca, mai apoi, în secolele XVII-XVIII, limba română să se impună ca limbă liturgică în mod definitiv.

Poporul român s-a născut creştin. Creştinismul pe teritoriul românesc este de origine apostolică, glia strămoşească fiind brăzdată şi semănată de roadele Evangheliei prin propovăduirea Sfântului Andrei. Aproape toate popoarele s-au încreştinat la o anumită dată, într-un anume context istoric, iar altele s-au format din elemente deja creştine, asimilându-şi în etnogeneza lor, odată cu alte elemente, şi pe cel creştin.

Majoritatea popoarelor care au salaşluit pe teritoriul Imperiului Roman sau in zonele adiacente, dupa devenirea crestinismului religie oficiala a Imperiului (fie el de apus sau de rasarit) au fost crestinate “de sus în jos” cate odata prin forţă.

Aceasta forţă a fost exercitată din partea unui singur conducător militar, ca Sviatoslav din Kiev pentru ruşi sau Sfântul Ştefan, regele maghiar pentru unguri, sau din partea unor elite militare.

Poporul român, însă, a cunoscut credinţa creştină prin însuşi procesul său de formare, iar  increştinarea sa a fost un proces desfăşurat concomitent cu etnogeneza sa.

Răspândirea creştinismului în spaţiul carpato-danubiano-pontic s-a făcut în limba latină, astfel că noua credinţă a devenit unul dintre factorii principali ai promovării elementelor romane printre geto-daci.

Factorul creştin apare în procesul de romanizare si in formarea poporului român cu un rol determinant.

Cea mai veche dovada scrisa a crestinismului proto-roman gasita pe teritoriul Romaniei este o inscripţie de pe un mormânt care dateaza din al doilea secol d.Hr., găsita în Napoca, care purta inscrisul Sit tibi terra levis  .

Inscripţia a fost făcută de către o “breasla” (o asociaţie), ale cărei membrii provineau probabil din Orientul Mijlociu. Printre persoanele menţionate în inscripţie, majoritare au fost cele care purtau nume romane, ceea ce sugerează că a existat o răspândire a creştinismului în rândurile soldaţilor si ale colonistilor daco-romani încă din secolul al II-lea d.Hr., pe teritoriul national.

Limba în care se slujea la început în cultul creştin pe teritoriul ţării noastre a fost latina populară.

Avand in vedere ca o parte din legiunile romane care au ajuns in Dacia proveneau si din Tara Sfanta si Siria, exista o mare probabilitate ca o parte dintre soldati  sa fi fost crestini.

După 297 d.Hr., in Sciţia Inferioara (Scythia minor), care se intindea între malul drept al Dunării de jos şi Tomis – străvechiul oraş grecesc de pe litoralul apusean al Mării Negre, se aflau multi crestini care emigrasera, fugariti de persecutiile religioase anti-creştine organizate din ordinul împăraţilor romani Diocleţian, Galeriu, Liciniu şi Iulian Apostatul.

Exista probe istorice ca Episcopul Efrem a fost ucis în 304 d.Hr., în ziua de 7 Martie, la Tomis.

Traditia sustine ca Moesia inferioară a fost vizitată de Sfântul Apostol Andrei, fratele Sfântului Petru şi de discipolii direcţi ai acestora, cu mult înainte de Războaiele dacice.

Tot traditia indica locul din Dobrogea unde Sfântul Andrei s-a adăpostit nu cu mult înainte de a fi martirizat pe crucea sa, de către soldaţi romani, în orasul Patras din Grecia.

Raspândirea crestinismului în limba latina, în spatiul dunarean a fost favorizata de:

• existenta populatiei vorbitoare de limba latina;

• Edictul de la Milan (313) – Constantin cel Mare acorda libertate crestinismului.

– modalitati de raspândire a crestinismului:

• prin misionari – persoane care raspândeau crestinismul.

– dovezi ale crestinismului:

• descoperirea basilicilor (lacase de cult) crestine la: Tomis, Histria, Callatis, Porolissum, Sucidava si a obiectelor paleocrestine de la Drobeta, Tibiscum, Romula, Sucidava, Biertan (donariul – sec. al IV-lea);

• descoperirea lacasului de cult crestin autohton de la Mihălășeni, județul Botoșani (secolele IV-V) si a mormintelor orientate est-vest;

• numeroase descoperiri arheologice de obiecte de podoaba si vase de lut cu simboluri crestine;

• organizarea episcopiilor – la Tomis;

• originea latina a cuvintelor esentiale legate de crestinism cum ar fi : biserica (basilica); Dumnezeu (Domine Deus); “Păgân” – Paganus, “Înger” – Angelus, “cruce” – crux, -cis, “creştin” – christianus,“a boteza” – batizare.

Noţiunile de bază ale credinţei creştine sunt redate în limba noastră prin cuvinte de origine latină, fapt ce arată că aproape toate denumirile de bază ale credinţei şi unele forme ale cultului creştin au fost create până în secolul al IV-lea.

Cea mai cunoscută rugăciune, „Tatăl Nostru“, este alcătuită în proporţie de peste 90 la sută din cuvinte de origine latină, excepţie făcând cuvinte precum „greşeală“, „ispită“.

Alţi termeni religioşi au fost preluaţi din lumea păgână (biserică, Dumnezeu, duminică), dar au primit un sens nou, al credinţei creştine, iar altele au fost create pe loc, pentru exprimarea noilor noţiuni de credinţă.

Primele contacte ale crestinilor proto-români au fost cu crestinitatea latina si nu cu cea greaca. Alte nume rezervate unor locatii geografice sau onomastice sunt si ele de sorginte latina, de exemplu: “Sântămăria”, “Sâmpetru”, “Sângiorgi”, “Sânmedru” , “Sânandrei”, “Sântoader”, etc. Pana si onaomastica pagana pastrata de traditia romaneasca, de exemplu “Sânziana” si “Cosânzeana” au radacini romane – Sancta Diana si Qua Sancta Diana. Traditiile primare ale crestinismului proto-român, care-l nominalizau pe Sfantul Andrei drept “apostolul lupiilor”, sunt strans legate de mitologia Dacilor care aveau ca stindart un cap de lup, asadar Sfantul Andrei este “apostolul dacilor”.

Biserica Sfânta Maria din Vlaherne din cartierul Vlaherne are de asemenea o conotație românească, denumirea cartierului provenind de la cuvantul vlah (român).

Perioada manuscriselor slave

În pofida vechimii creştinismului pe teritoriul ţării noastre, curentul slavon care s-a dezvoltat cu repeziciune la începutul mileniului al II-lea în Peninsula Balcanică s-a impus pentru un timp şi în zona noastră, poporul român asumându-şi limba şi cultura slavonă.

Elementele limbii slavone s-au introdus în limba noastră în secolele VI-X, prin contactul îndelungat al slavilor cu poporul român.

Românii din Ardeal adoptaseră Liturghia slavă înainte de a veni ungurii în zonă. Apoi, elementul slavon a fost menţinut în continuare în Biserica noastră pentru a feri pe creştinii ortodocşi de propaganda catolică, care ar fi găsit un sprijin în limba de origine latină a romanilor.

În toată această „perioadă slavă“ au luat fiinţă în mănăstirile din Transilvania, Moldova şi Oltenia şcoli de caligrafie şi „şcoli voievodale“, care au dat culturii noastre mii de manuscrise, care se păstrează astăzi în biblioteci şi muzee din ţară şi din străinătate.

Manuscrisele erau confecţionate din pergament sau hârtie cumpărate de la fabricile din Veneţia, Silezia sau chiar Braşov.

Cheltuielile pentru aceste manuscrise erau suportate de domnii ţării, de ierarhi, egumeni sau de credincioşi iubitori şi dornici de Liturghie şi carte românească.

„Liturghierul lui Macarie“ – primul liturghier tipărit din Ortodoxie

Manuscrisele apărute până în secolul al XVI-lea au început să fie concurate foarte serios de versiunile tipărite, după apariţia tiparului. Şcolile de caligrafi au început să-şi piardă din însemnătate, locul manuscriselor fiind luat, pas cu pas, de cărţile tipărite.

Principatele Române au fost printre primele ţări din Europa care, la doar câţiva zeci de ani de la inventarea tiparului de către germanul Johannes Gutenberg, au introdus noua tehnică şi, imediat după 1500, au început să apară şi la noi cărţi tipărite.

Prima carte ieşită de sub teascurile unei tiparniţe, pe teritoriul României, este Liturghierul, apărut în anul 1508. Pentru a consolida prestigiul Bisericii, ca principal sprijin al Statului, domnul l-a adus în ţară pe călugărul Macarie, ieromonah sârb din Muntenegru, care, învăţând meşteşugul tiparului la Veneţia, începe această activitate la Târgovişte, capitala Ţării Româneşti.

Sprijinit de luminatul domn Radu cel Mare (1495-1508), va scoate de sub tipar primul liturghier tipărit din lumea ortodoxă, care va reprezenta prototipul unor viitoare ediţii ale Liturghierului în limba slavonă, iar, în anii ce au urmat, a realizat şi alte cărţi cu conţinut religios: un „Octoih“ slavon, în anul 1510, şi un „Tetraevanghel“ slavon, publicat la patru ani de la prima tipăritură, în 1512, lucrări care vor deschide drumul istoric şi benefic al ediţiilor următoare.

Cele trei scrieri tipărite de Macarie au fost răspândite atât în provinciile româneşti, cât şi în mănăstirile din Balcani, dar şi în bibliotecile centrelor culturale din Europa. Acesta a fost poate primul pas decisiv pentru ca limba română să-şi câştige dreptul de limbă liturgică în mod definitiv.

Ediţie jubiliară a „Liturghierului lui Macarie“, la Târgovişte

„Liturghierul lui Macarie“, capodoperă a spiritualităţii şi culturii româneşti, a fost retipărit, anul aceasta, în ediţie jubiliară, la Târgovişte. Ediţia jubiliară a Liturghierului macarian se prezintă în două variante: una, în varianta reprint, într-un tiraj mai redus, pe hârtie de mână şi în legătură din piele, în tehnica epocii lui Macarie, iar alta, într-un tiraj mai mare, realizat la „Monitorul Oficial“, în condiţii grafice de excepţie, prezentându-se cititorului într-o casetă care cuprinde două volume.

Primul cuprinde, în 250 de pagini, textul facsimilat al ieromonahului Macarie de la 1508, iar cel de al doilea volum, în 247 de pagini, cuprinde „Prefaţa“ semnată de Înalt Preasfinţitul Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei, prima traducere a textului macarian, studii şi „Epilogurile celor trei cărţi tipărite de ieromonahul Macarie (1508-1512).

Este important de precizat că Liturghierul macarian reprezintă o formă rară a liturghierului slav, datorită prezenţei „Învăţăturii Sfântului Vasile cel Mare pentru preoţi“. De asemenea, unele rugăciuni prezente la sfârşitul cărţii sunt foarte rare şi se regăsesc numai în textul slav al unui manuscris din secolul al XVI-lea.

Importanţa lui Macarie pentru cultura şi spiritualitatea noastră reiese cel mai bine din ceea ce spunea Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit Nifon în „Cuvântul înainte al volumului de studii al ediţiei jubiliare“: „Macarie a fost creator de tradiţie autohtonă, definind specificul tiparului chirilic la români în contextul întregului tipar chirilic din Europa secolului al XVI-lea“.

Cărţile în limba română sunt primite cu reticenţă

Organizarea temeinică a statelor româneşti, Muntenia şi Moldova, în secolele al XIV-lea şi al XV-lea, ca state independente, a uşurat procesul de introducere a limbii române în Biserica noastră.

Primele traduceri româneşti s-au făcut în nordul Ardealului. Ele s-au pierdut şi s-au păstrat numai copii, care s-au făcut mai târziu, pe la jumătatea secolului al XVI-lea, dar originalele sunt din secolul al XV-lea. Sunt cunoscute sub numele de „texte rotacizante“. Acestea sunt traduceri cuvânt cu cuvânt din sla-vonă.

În secolul al XVI-lea, cel care avea să ducă mai departe lucrarea de tipărire a cărţilor de cult şi să aducă o contribuţie esenţială la cristalizarea şi răspândirea limbii române liturgice a fost diaconul Coresi. Întrucât „Catehismul românesc“, tipărit la Sibiu de Filip Moldoveanu, în 1544, atestat de documentele vremii, nu s-a mai păstrat până în zilele noastre, se poate considera că textele tipărite de Coresi la Braşov sunt cele mai vechi scrieri ample în limba română, răspândite pe întinsul ţării noastre.

Cărţile în limba română sunt primite cu rezervă atât de credincioşi cât şi de preoţi, temători ca ele să nu cuprindă erezii. Se ştia că numai cărţile luterane şi calvine se tipăreau româneşte, pentru propagandă şi, conform tradiţiei împământenite, cărţile dreptei credinţe ortodoxe nu puteau fi tipărite decât în limba slavă.

„Liturghierul lui Coresi“ nu cuprinde toate textele Liturghiilor ortodoxe, ci numai textul Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, Liturghie săvârşită cel mai des de-a lungul anului.

Se crede că traducerea Liturghiei s-a făcut de către preoţii din Şcheii Braşovului, care l-au ajutat pe meşterul tipograf şi la traducerea altor cărţi în limba română. Traducerea s-a făcut după un manuscris slavon, diferit de cel tipărit de ieromonahul Macarie, în 1508.

Deşi la baza tipăriturilor lui Coresi au stat traducerile maramureşene, totuşi, limba lui Coresi e mai puţin arhaică şi are o circulaţie mai largă, pentru că în ea se resimte graiul românesc vorbit în părţile Târgoviştei şi ale Braşovului, în vremea aceea.

„Să înţeleagă toţi izbăvirea lui Dumnezeu“

În secolul al XVII-lea se accentuează şi mai mult tendinţa de înlocuire a limbii slavone cu limba română, în cult.

Pe la mijlocul secolului, prin efortul Sfântului Mitropolit Dosoftei al Moldovei, se iniţiază o reformă a limbii liturgice, traducerea cărţilor liturgice şi introducerea limbii române în cultul religios.

Pentru aceasta, mitropolitul Dosoftei traduce şi tipăreşte o serie de cărţi necesare oficierii slujbelor religioase, printre care şi Liturghierul, una dintre cele mai importante cărţi pentru cultul religios, ce cuprinde slujba Sfintei Liturghii, în centrul căreia se află Euharistia.

„Dumnezăiasca Liturghie acum întâi tipărită româneşte cu multă osârdie, să înţeleagă toţi izbăvirea lui Dumnezeu cu întreg înţeles, tipăritu-s-au la sfânta Mitropolie în Iaşi luna mai anul 7187“, conţine cele trei Liturghii traduse din limba greacă, ce se oficiază în Biserica Ortodoxă.

A avut două ediţii. Prima a văzut lumina tiparului în 1679, la Iaşi, fiind executată de Vasile Stadniski, numele căruia este indicat la sfârşitul cărţii.

Ediţia nu era de calitate deosebită, materialul tipografic era insuficient, litera – grosolană şi urâtă, dar importanţa ei este incontestabilă, deoarece a servit drept instrument necesar preoţilor la înfăptuirea serviciului divin în limba poporului.

Prevăzător întru toate şi pentru a cimenta nota de noutate pe care o aducea tipărirea Liturghierului în limba româna, mitropolitul Dosoftei a acordat atenţie sporită transmiterii corecte a termenilor liturgici şi a conţinutului acestora. Ierarhul moldovean încredinţa clerul său de nestrămutarea conţinutului dogmatic şi liturgic al Liturghierului.

Tiparul ediţiei a doua a fost lucrat de către călugărul Mitrofan. Această a doua ediţie a „Liturghierului lui Dosoftei“, pe lângă cele trei Liturghii, mai cuprinde şi rugăciuni pentru oficierea diverselor trebuinţe în Biserică. Conţine şi o parte din rugăciunile Agheazmatarului şi Ceaslovului.

În introducere, Dosoftei spune că s-a tipărit acest Liturghier ca „să-nţeleagă toţi care nu înţeleg sârbeşte sau elineşte“.

Această tipăritură însemnată i-a ajutat pe preoţi să introducă limba română în slujbele religioase, demonstrând scepticilor că Liturghia poate fi săvârşită, fără nici o dificultate, şi în limba poporului.

Limba slavonă, înlocuită definitiv

Înlocuirea totală şi definitivă a limbii slavone cu limba română s-a realizat abia în cursul secolului al XVIII-lea. Meritul cel mai mare în această privinţă îl are, în Muntenia, mitropolitul Antim Ivireanul, care a dat, de fapt, traducerea românească definitivă a principalelor cărţi de slujbă.Încă din 1693, el tipăreşte Evanghelia greco-română, unde textul scripturistic este pe două coloane, pentru a întări încrederea cititorilor români în limba lor proprie. Apoi, dă în româneşte

Psaltirea (1694) şi Evanghelia de la Snagov (1697). În 1703, când s-a încercat introducerea limbii greceşti în cultul religios la noi, mitropolitul Antim Ivireanul porneşte mai hotărât la românizarea slujbelor bisericeşti, dând în limba română multe din cărţile de temelie ale slujbelor sfinte: „Ceaslovul slavo-român“ şi „Acatistul Maicii Domnului“.

În 1713 dă poporului credincios şi clericilor iubitori de slujbe Liturghia în limba română, iar în 1715 tipăreşte Ceaslovul şi Catavasierul, fiecare în câte două ediţii.

Mitrofan, episcopul Buzăului, are şi el un rol însemnat în opera de traducere şi tipărire a cărţilor de cult în limba română. Astfel, el dă traducerea parţială a Mineielor din greceşte, iar între 1720-1740, episcopul Damaschin al Buzăului va continua opera de traducere a cărţilor de slujbă. El tipăreşte Apostolul (1683 şi 1704), dar multe dintre traducerile sale rămân în manuscris şi sunt tipărite sau folosite abia după moartea sa.

Perioada regimului comunist

Din momentul afirmării ca limbă liturgică, limba română a ţinut, în secolele ce au urmat, pasul cu progresul limbii vorbite, prin revizuirea şi îmbunătăţirea continuă a textului cărţilor de slujbă. Ierarhii, cărturarii, oamenii de cultură, liturgişti au avut ca permanentă preocupare dorinţa ca aceste comori ale cultului nostru ortodox să se bucure de cea mai corectă şi mai frumoasă formă de redactare, în conformitate cu originalele care stau la baza întocmirii lor.

Uimitor este faptul că cea mai rodnică perioadă a tradiţiei liturgice în biserica noastră este cea din timpul regimului comunist, poate şi pentru faptul că Biserica, fiind izolată foarte mult de către Stat, a simţit nevoia să-şi apere şi mai mult cultul, tradiţia şi arta religioa-să.

Astfel, pentru săvârşirea deplină şi corectă a rânduielilor bisericeşti de către preoţi şi credincioşi, patriarhul Justinian şi-a fixat ca prioritate retipărirea într-o formă cât mai reuşită a cărţilor de slujbă necesare.

Aceasta a fost, de la început, sarcina principală atribuită Editurii Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, după reorganizarea şi reactivarea din anul 1950.

Cele mai multe dintre cărţile de cult trebuiau serios revizuite, pentru îndreptarea lipsurilor şi a greşelilor păstrate din neatenţie s-au dintr-o greşită raportare la ceea ce era vechi. S-a făcut apel la o seamă de teologi, filologi, cunoscători ai limbii greceşti şi liturgişti, cunoscători ai rânduielilor de tipic, pentru verificarea şi îndreptarea textelor şi pentru îmbunătăţirea îndrumărilor tipiconale.

În primii 20 de ani de patriarhat ai vrednicului de pomenire Justinian, Liturghierul a fost tipărit în trei ediţii (1950, 1956, 1967). La această vastă operă de diortosire şi tipărire a celei mai importante cărţi din cult şi-au adus sprijinul însuşi patriarhul Justinian precum şi alţi ierarhi cărturari, şi preoţi, şi profesori specialişti, precum: Petre Vintilescu, Teodor M. Popescu, Mircea Chialda, Ene Branişte.

Creștinismul românesc – Cronologie

Secolul I:

• Sfântul Pavel a trait 20 de ani în Dobrogea

Secolul III:

• martiri: Attalos, Kamasis, Filippos și Zoticos, bazilica din Niculițel

• martiri: Epictet și Astion din Halmiris

Secolul IV:

• martir: Sfântul Lup din Novae,

• martir: Preotul Montanus din Sirmium (azi Mitrovița in Serbia) şi soţia Maxima; tot in Sirmium a fost executata Sfânta Anastasia

• martir: Episcopul Efrem martir la Tomis;

• martir: Vlasios din Sebasteia, cunoscut ca Sfântul Valah in Albania si Croatia

• Episcopul Audias împreună cu adepții săi, exilați în Scythia Minor, se afirmă in creștinarea atat a populației dintre Nistru și Prut dar si din teritoriile ocupate de goti.

• Donariul de la Biertan (Ego Zenovius Votum Posui)

• bazilica din Histria (prima mentiune)

• biserica din cetatea Dinogetia 

Secolul V:

• Ioan Cassian (360-435) călugăr scit

Secolul VI:

• Dionisie Exiguus (470-574); călugăr scit

• Ioan Maxentius; călugăr scit

• documente despre Vlaherne (Blachernae), cartier in Constantinopol si biserică (denumire dupa cuvantul „vlach”

• vestigii arheologice creștine la Mihălășeni, județul Botoșani (necropolă si casă de rugaciune)

• bazilica de la Sucidava

• bazilica de la Capidava

Secolul VIII

• podoabe cu inscriptii crestine din sec. VIII, gasite in Suceava, Neamt si Iasi

Secolul IX:  

• biserica sapata in calcar de la Basarabi-Murfatlar

• biserica din Densuș reutilizată ca biserică, provenind de la un altar roman

Secolul X:

• bazilica bizantină din Alba Iulia construită de Iula (Gyula), in care a slujit Ierotei, primul episcop al Transilvaniei

• biserica de la Gurasada, județul Hunedoara, incepută in sec.X si modificata in sec XIII

• împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenet, la mijlocul secolului al X-lea, menționa că „pe partea aceasta a râului Nistru (râu identificat de istoricul Gheorghe Postică) se observă unele urme de biserici și cruci, săpate în gresie”.

Secolul XI: episcopie a valahilor (la Vreanoti) supusă arhiepiscopului de Ohrida

• biserica de la Cetățuia (lângă Niculițel-Tulcea)

• biserica mănăstirii bizantine fondată de Ahtum la Morisena (Cenad)

• biserica mănăstirii bizantine fondată de Ahtum lângă Arad (Ahtunmonostur)

• biserica mănăstirii bizantine de la Oroslanos, astăzi localitatea Maidan din Serbia, in apropiere de Beba Veche, ctitorita de Chanadinus

• românii din munţii Balcani participă de partea paulicienilor la răscoala terminată cu bătălia de la Veliatovo in Bulgaria.

• românii din provinciile Imperiului Roman de Răsărit (din Paristrion si din zona munţilor Balcani) participă la Cruciada a I-a, în armata împăratului Alexius

Secolul XII:

• biserica din Vasileu (pe Nistru); piatra de mormant a ctitorului contine simboluri funerare vikinge; se presupune ca a fost construita de vikingii românizați sau slavizați (conform filologului Eugen Lozovan)

• biserica de lemn din Streisângiorgiu în județul Hunedoara, gasita sub fundatia actualei biserici

Surse:

 – http://ro.nccmn.wikia.com/;

 – http://www.teologiepentruazi.ro