Constantin Brâncuşi: „Am făcut şi eu paşi pe nisipul eternităţii”…

Constantin Brâncuşi: „Am făcut şi eu paşi pe nisipul eternităţii”…

sursa: radioiasi.ro

În 2016, s-au împlinit 140 de ani de la naşterea lui Constantin Brâncuşi, cel care a eliberat sculptura de preponderenţa imitaţiei mecanice a naturii, a refuzat reprezentarea figurativă a realităţii, a preconizat exprimarea esenţei lucrurilor, a vitalităţii formei, a creat unitatea dintre sensibil şi spiritual, a oglindit felul de a gândi lumea a ţăranului român[1], a influenţat, profund, conceptul modern de formă în sculptură, pictură şi desen…

În a 19-a zi a lui „Făurar”, anul 1876, în sătucul Hobiţa din comuna Pestişani, judeţul Gorj, vedea lumina fiul Mariei şi al lui Radu Nicolea Brâncuşi; cel a cărui familie[2] era una înstărită şi respectată prin părţile locului, avea să ajungă unul dintre simbolurile României. Dorinţa de a atinge profunzimea simplităţii izvorăşte din amintirea copilăriei şi a meleagurilor natale[3]…

A urmat, la Bucureşti, cursurile Şcolii „de Belle Arte”; era nevoit să vândă partea sa de moştenire unuia dintre fraţi. Brâncuşi a devenit un elev model[4]. Mai târziu, afirma: „munca istovitoare, asiduă şi tenace, îndemânarea şi pasiunea, de aici, din şcoală le-am deprins.” În perioada 1900-1902, sub îndrumarea profesorului Dimitrie Gerota[5], realizează opera Ecorşeu, un studiu asupra corpului uman[6]. În 1902, după ce a absolvit, cu notă maximă, Şcoala Naţională „de Arte Frumoase”-Bucureşti, iar, în 1903, şi-a încheiat stagiul militar, pleca la Paris[7]. Încă din 1896, mersese la Viena, unde şi-a câştigat traiul ca cioplitor de lemn; ceea ce l-a făcut să părăsească meleagurile româneşti[8] a fost admiraţia faţă de opera şi concepţiile artistice ale lui Rodin, idei îndrăzneţe care erau pe buzele tuturor artiştilor din Bucureşti. Primul an petrecut în Paris a fost unul de mare încercare pentru Brâncuşi[9]; lucrurile au început să decurgă altfel în 1905, când ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice îi oferă o bursă de studiu, pentru a se putea înscrie la Şcoala „de Belle Arte”, unde va fi la clasa artistului Antonin Mercié[10]. În 1906, Brâncuşi a expus pentru prima dată la „Société Nationale des Beaux-Arts” şi la „Salon d’Automne” din Paris. I-a impresionat pe critici, dar artistul nu părea satisfăcut de lucrările sale. În acelaşi an, era forţat să părăsească Şcoala „de Belle Arte”, din cauza faptului că împlinise vârsta de 30 de ani, vârstă limită pentru a putea fi student acolo, La vernisajul expoziţiei Societăţii Naţionale a  „Artelor Franceze”, din 1907, participa cu un bust, un cap de copil şi Mîndria, iar celebrul Rodin la remarcat şi i-a oferit şansa de a deveni ucenicul său[11]. Din 1909, Brâncuşi şi-a stabilit domiciliul şi atelierul pe strada Montparnasee[12]. În 1907, primea din România o comandă care va deveni simbolică pentru prima etapă de creaţie a formei simplificate brâncuşiene: Rugăciunea[13]. În 1908, Sărutul reprezenta prima lucrare care nu a fost influenţată de moda europeană sau stilul lui Rodin[14],  În 1909, Brâncuşi revenea în România, unde în cadrul „Expoziţiei oficiale de pictură, sculptură şi arhitectură” a primit premiul II ex aequo (împreună cu Paciurea şi Steriadi). Drumul formelor simplificate evoluează, în 1912, cu celebra Măiastră[15]. Drumul sculpturii abstracte în secolul al XX-lea era deschis de Brâncuşi, cu Pasărea în spaţiu[16]…

Din 1913, Brâncuşi a expus şi în Statele Unite ale Americii, deopotrivă la „Salon des Indépendants” din Paris şi la „Armory Show” din Boston, New York şi Chicago, stârnind admiraţie cu celebra sculptură Domnişoara Pogany. În 1914, sub influenţa Primului Război Mondial[17], a revenit la prima iubire: lemnul, pe care l-a folosit ca materie primă pentru Fiul risipitor. Cu gândul la casa părintească (parte a României), Brâncuşi a creat (în 1918) celebra Coloana infinitului, inspirată de stâlpii gopodăriilor româneşti. A reușit, fără să-și propună, crearea unui adevărat scandal cu lucrarea Prinţesa X[18], În 1937 şi 1938 venea în România pentru inaugurarea complexului din Târgu Jiu, alcătuit din noi versiuni din oţel, mult mai mari, ale operelor Coloana infinitului, Poarta sărutului şi Masa tăcerii. În prima jumătate a secolului al XX-lea, devenise unul dintre cei mai importanţi artişti din întreaga lume. După ce lăsa moştenire României simbolul geniului său, s-a retras în atelierul său din Paris[19] („Eu mă aflu acum foarte aproape de Dumnezeu, şi nu îmi mai trebuie decât să întind o mână spre El, ca să îl pipăi!… Îl voi aştepta pe bunul Dumnezeu în Atelierul meu”)…

În 1951, comuniștii de esență bolșevică şi-au propus să-i dărâme „Coloana” de la Târgu Jiu („Du-te! Îmbrăţişează Columna infinirii cu palmele mâinilor deschise. Apoi, înălţându-ţi ochii, priveşte-o – şi vei cunoaşte, astfel, într-adevăr, sinele cerului”, iată replica lui Brancuși)… După ce au celebrat ura împotriva operei eterne, încercând să o transforme în fier vechi, autorităţile refuzau, cu mânie proletară, să accepte moştenirea[20] pe care sculptorul intenționa să o transfere statului român…

Constantin Brâncuşi, românul revendicat de francezi, trecea la cele veșnice pe 16 martie 1957, înmormântat fiind în cimitirul„Montparnasse” din Paris.

<

După 1990, aceeaşi „Coloană” a fost supusă unui controversat proces de restaurare, ale cărui efecte asupra lucrării (de la structura de rezistenţă la finisare) nu au fost evaluate de o manieră obiectivă… Statul român a încercat să înscrie Ansamblul Monumental de la Târgu Jiu pe Lista patrimoniului mondial UNESCO, dar alcătuirea documentaţiei s-a dovedit a fi o formă particulară a incompetenței… Aproape de zilele pe care le trăim, contemporani cu gândul ușor au luat decizia de a „curăţa” lucrările din piatră ale Ansamblului Monumental „Poarta sărutului” şi „Masa tăcerii”; găurile şi fisurile reprezintă „beneficii” criminale ale spălării cu detergent şi ale jetului de apă cu mare presiune. Dacă, la Târgu Jiu, opera lui Brâncuşi era prinsă ca într-un sistem de tăiere cu jet de apă, la Bucureşti s-a ițitideea, susținută politic, de a-l deshuma pe „românul nostru” şi de a-l aduce acasă[21], în Hobiţa natală[22]; desigur, Brâncuşi odihneşte[23] în cimitirul Montparnasse (Paris)… Când Statul român a propus o înțelegere financiară cu un proprietar particular, gorjenii (care se mândresc cu operele lui Brâncuşi) nu se arătau dispuşi să dea bani pentru ca puterea executivă să cumpere[24] Cuminţenia Pământului[25]… Epopeea neputinței… continuă!

[1] Prin obârşia sa ţărănească, Brâncuşi şi-a aflat rădăcinile adânci ale operei sale în tradiţiile, miturile şi funcţia magică a artei populare româneşti. A relevat lumii occidentale dimensiunea sacră a realităţii. Figură centrală în mişcarea artistică modernă, este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea. Sculpturile sale se remarcă prin eleganţa formei şi utilizarea sensibilă a materialelor, combinând simplitatea artei populare româneşti cu rafinamentul avantgardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât şi importanţa acordată luminii şi spaţiului sunt trăsăturile caracteristice ale creaţiei lui Brâncuşi…

[2] Cine nu se gândește la o familie fericită? Micul Brâncuşi era bătut de către fraţii mai mari şi de severul său tată, fapte care l-au determinat, de la doar câţiva ani de viață (9), să plece de acasă. Spre deosebire de tatăl său, care îi „administra” corecții cu nuielele, mama sa era o femeie cu suflet ales, pe care o pomenea, adesea, cu nostalgie şi despre care vorbea cu multă tandreţe. Episoadele mai triste din copilăria lui Brâncuși au fost interpretate, în 1958, de Vasile Drăguş, critic şi istoric de artă:„ nu-i plăcea să stea. Cam fugea şi când îl bătea fra-su Grigore, fugea la Chijnea la prăvălie. Grigore îl bătea des, mai ales că fura din casă de mâncare, că era tot nesătul. D-aia nici cu piţărăii nu prea mergea, că-i era frică de bătaie.” Sărăcia altor copii şi bătăia pe care o primea atunci când era mic i-au rămas adânc întipărite în memorie, ele devenind actuale la observarea spectacolului trist de pe străzile pariziene, unde copiii erau maltrataţi de către părinţii lor. Suferinţa şi tristeţea copiilor au fost imortalizate de către artist în lucrarea „Supliciul”, realizată în ultimul an petrecut la Şcoala de Arte Frumoase din Paris. Prin simplitatea şi profunzimea ei, sculpura este preferata marelui Rodin…

Împlinind vârsta de 7 ani, Brâncuşi este trimis pe câmpiile de la poalele Carpaţilor, cu turma familiei, în loc să meargă la şcoală. Aici, pentru a-şi ocupa timpul, el începe să sculpteze în lemn tot felul de lucruri folositoare pentru casă:linguri de lemn, picioare de pat, obiecte utile, dar şi care înfrumuseţau gospodăriile de la sat. Pleacă de acasă. Prima oprire o face la Târgu Jiu, unde lucrează într-o vopsitorie. Lista locurilor de muncă neadecvate unui copil continuă la Slatina, unde lucrează într-o băcănie, la Craiova, unde este angajat, pentru câţiva ani, într-o cârciumă. În tot acest timp, talentul său către arta cioplitului în lemn se materializează, până când, în 1894, el este înscris cu bursă la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, după ce se face remarcat când îşi construieşte singur o vioară. Dorinţa de continua pe drumul artei l-a făcut pe Brâncuşi să devină autodidact, el învăţând singur să scrie şi să citească…

[3] La Paris, locul unde şi-a petrecut marea parte a vieţii, într-o întâlnire cu Petre Ţuţea, Brâncuşi mărturiseşte cu nostalgie: „Pe atunci viaţa era frumoasă şi armonioasă. De milenii, oamenii duceau, fericiţi, o viaţă patriarhală. Totul trecea liniştit de la un anotimp la altul. Şi ştiţi de ce s-au schimbat lucrurile? Civilizaţia marelui oraş a ajuns până la noi”…

[4] Cu toate că este atras de operele Independenţilor în defavoarea academicienilor, studiază, cu seriozitate, modelajul şi anatomia, absolvind în numai 4 ani cursurile a căror durată era de 5 ani… S-a remarcat încă din primul an al studenţiei, când sculpta Bustul lui Vitellius...

[5] Medic renumit şi membru corespondent al Academiei Române…

[6] Lucrarea, care reprezenta un bărbat fără piele, redându-i-se în detaliu fiecare muşchi, primeşte medalia de bronz şi este expusă la Ateneul Român, în 1903. Lucrarea se găseşte în prezent la Muzeul de Artă din Craiova. Mare admirator al lui Brâncuţi, Marcel Duchamp include o fotografie a Ecorşeului în Expoziţia Brummer, de la New York, din anul 1933.

[7] Pentru a face rost de bani pentru drum, Brâncuşi primise prima lui comandă în privința monumentlor publice, mai exact bustul generalului medic Carol Davila. Sculptura este expusă, din 1912, în curtea Spitalului Militar din Bucureşti. Lucrarea nu a mulţumit consiliul (făcea parte și profesorul său, Dimitrie Gerota) care a dat comanda; mulţi era nemulţumiţi de felul în care Brâncuşi redase trăsăturile faciale ale generalui Davila sau de poziţionarea epoleţilor. Dezamăgit de reacţia consiliului, artistul a plecat fără a mai primi şi restul de bani, a decis chiar să meargă la Paris pe jos. Ani mai târziu, în atelierul său din Paris, Brâncuşi își amintea: „Ar fi fost o muncă uşoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câţiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine şi pe care simţeam că creşte, an de an şi de câţiva în rând, a izbucnit năvalnic şi nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică şi spaimă a doctorului Gerota, de faţă… şi dus am fost, pomenind de mama lor.”

[8] Cu rucsacul în spate, Brâncuşi plecase către Paris. În drumul său către capitala culturii europe a secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, sculptorul a poposit la Budapesta, Viena, München, Zürich, Basel. În fiecare localitate, vizitează muzeele de artă, găsindu-şi în fiecare câte puţină inspiraţie. În Viena, de exemplu, admiră, pentru prima dată, sculpturile egiptene, care i-au influenţat arta. După ce a rămas 6 luni la München, a pornit la drum prin Bavaria, Elveţia, pentru ca, finalmente, să ajungă pe pământ francez. În apropierea oraşului Lunéville, Brâncuşi era surprins de o ploaie rece, în urma căreia se alege cu o pneumonie infecţioasă. Rămas, pentru scurt timp, la un spital de maici, pentru a se trata, ca urmare a bolii nu mai are forţa necesară de a parcurge drumul pe jos; ia trenul până la Paris. Într-un interviu acordat, în 1942, îşi amintea, cu amărăciune în glas, drumul până în capitala franceză: „N-aveam unde dormi pe vreme rea. Am întâlnit un vagabond care m-a îndrumat la o casă de adăpost pentru lucrătorii care mergeau dintr-un oraş într-altul să-şi caute de lucru. Şi acolo mi-au dat şi mie un mic ajutor, aşa că am ajuns la Basel, unde mi-am vândut restul de haine. Tot drumul acesta pe jos, prin Bavaria, Elveţia, Alsacia, l-am făcut uşor. Mergeam cântând. Ştiam că ceea ce trebuie să se întâmple, se va întâmpla.”

[9] Nu a putut crea, ierarhia nevoilor conducând la situații povestite de geniu. „La Paris am dus-o greu, la început. Uneori mă ţineam de ziduri ca să nu cad. De foame. De boală. Am lucrat, pentru a-mi câştiga existenţa, ca spălător de vase în restaurante. Mă specializasem în spălatul paharelor.”

[10] „La Paris am fost prieten cu Matisse, cu Erik Satie, cu Modigliani şi – În special – cu Guillaume Apollinaire, a cărui moarte a fost un dezastru pentru arta modernă. Era un camarad minunat. Te simţeai cot la cot cu el. Am intrat ca elev în atelierul lui Mercier unde ajunsesem la o mare dexteritate tehnică. Făceam cîte o sculptură pe zi În genul lui Rodin. N-am mai putut trăi În preajma lui, a maestrului Mercier, deşi mă iubea. «Făcea », ca şi el. Pastişam inconştient pe Rodin, ca şi Mercier, dar vedeam pastişa . Eram nenorocit. Au fost anii cei grei, anii căutărilor, anii de regăsire a unui drum propriu. Am plecat de la Mercier, l-am supărat, dar trebui a să- mi caut calea mea. Am ajuns la simplitate, la pace şi bucurie, din dificultăţi intime.”

[11] Brâncuşi îl refuză pe marele artist, considerând că trebuie să îşi urmeze propria ideologie artistică. „Nimic nu creşte la umbra marilor copaci”, avea să explice mai târziu.

[12] Celebra adresa, Rue de Montparnasse 54 a devenit un adevărat loc de pelerinaj pentru toţi artiştii… Atelierul lui Brâncuși era plin de tineri artişti, iubitori ai artei, sau prieteni. Maestrul, scump la vorbă, atunci când primea vizitatori (lucru la modă în acea vreme), nu ţinea discursuri despre sine sau despre artă; dacă era provocat, ţinea să sublinieze ideea că arta Renaşterii a fost un măcel, iar artiştii nu trebuie sa se întoarcă nicicând la acele idei. „Tradiţia a fost întreruptă în timpul Renaşterii. Eu am cel mai mare respect pentru Giotto, după el au venit tirani, precum Michelangelo, care a pictat fără sentiment religios şi chiar fără respect pentru viaţă. Am văzut Capela Sixtină. E ca o măcelărie. Ceea ce trebuie este fluiditatea, forţa şi adoraţia liniei.” Prietenii îl descriau, cu dragoste şi admiraţie: „O barbă albă de chinez, o cămaşă tot albă, o tichie, sandale, un brâu din piele, o faţă roşcovană, luminată de razele soarelui şi înfrumuseţată de trecerea anilor, buze groase care vibrează la fiecare respiraţie, el absoarbe frumuseţea care îl înconjoară, frumuseţea creată de propriile sale mâini.” (Robert Payne despre Brâncuşi). În alte mărturii, îl găsim descris ca fiind „Înalt numai de 1, 60 m, el avea alura unui bărbat mai înalt. Purta haine grele: un halat alb de lucru, pantaloni albi, o bonetă albă de marinar ridicată trăsnit într-un colţ şi saboţi de lemn. Când era frig îşi punea un şal pe umeri.  Şchiopăta din cauza unei fracturi prost reparate şi se sprijinea într-un baston. Avea un nas frumos desenat, sprâncene stufoase, ochi pătrunzători şi o barbă lungă, cenuşie. În tinereţe era poreclit Vulpoiul, din cauza părului brun-roşcat şi a firii sale şirete.”

[13] Sculptura, repezentând o fată care îngenuchează pentru a se ruga, desemnează un momument funerar comandat de un om înstărit din Buzău…

[14] Tehnica lui Brâncuşi, cea a cioplirii directe, a făcut senzaţie în rândurile artiştilor de la începutul secolului al XX-lea; românul a adus din mâinile gopodarilor cioplitori în lemn direct în atelierele din Paris, uneltele copilăriei…

[15] Lucrare din bronz al cărui nume este dat de o pasăre ce aparţine mitologiei populare româneşti; lucrării îi succed încă 28 de versiuni, până în 1940…

[16] O sculptură din bronz şlefuit, având ca temă de inspirație tot pasărea; redă esenţa zborului şi infinitul văzduhului prin forma de elipsă a unei păsări abstracte…

[17] Îi accentuează dorul de casă…

[18] Pentru care unii vorbeau că i-a fost model prinţesa Maria Bonaparte. Sculptura a fost expusă la „Grand Palais”, dar i s-a cerut să o retragă, criticii afirmând că opera seamănă cu un falus. Autorul a motivat că este un omagiu adus sexului frumos: „Statuia mea, înţelegeţi domnule, este femeia, sinteza însăşi a femeii. Cinci ani am lucrat, şi am simplificat, am făcut materia să spună ceea ce nu se poate rosti. Şi ce este în fond femeia? Un zâmbet între dantele şi fard pe obraji? Nu asta este femeia!”…

[19] Dorul de ţară îl mistuia, necontenit… Brâncuşi se întoarce cu melancolie către rădăcinile româneşti, scrie despre nostalgia care l-a cuprins, sentiment care se reflectă şi în lucrările sale. În Franţa, ţinuse legătura cu oameni din România, care îi expuneau noutăţile vieţii culturale. În 1944, trimitea un text către ziarul „Gândirea”, o declaraţie de dragoste către ţară (care îi ardea sufletul), o explicaţie a cuvântului dor, unic în lume, o explicaţie ca un plâns de jale. „ Patria mea este pământul care se-nvârteşte, briza vântului, norii care trec.”

[20] Atelierul parizian al lui Constantin Brâncuși, cu toate lucrările aflate acolo la data decesului artistului… Reconstruit în preajma Centrului „Georges Pompidou”, atelierul a devenit proprietatea statului francez şi găzduieşte mai bine de 200 de lucrări, sute de plăci fotografice şi o impresionantă colecţie de instrumente de lucru, de obiecte personale…

[21]  Brâncuşi a devenit cetăţean francez cu cinci ani înainte să treacă la cele veșnice. Pentru ca osemintele lui să ajungă în pământ românesc, autorităţile franceze trebuie să-şi dea acordul; primarul Parisului a făcut-o deja; mai trebuie ca o rudă de sânge a lui Brâncuşi să ceară, oficial, statului francez repatrierea osemintelor…

[22] Din casa în care s-a născut Brâncuşi au mai rămas doar câteva bârne care putrezesc de zeci de ani (Muzeul Brâncuşi din Hobiţa funcţionează într-o casă alăturată, care nu are nicio legătură cu sculptorul)…

[23] „Mor neîmpăcat că nu pot să-mi dau sufletul în ţara mea şi voi putrezi în pământ străin, departe de fiinţa cea mai dragă, mama mea”, mărturisea artistul… Dincolo de respectul pentru dorinţa testamentară a artistului, putem vorbi despre nevoia acută de identitate, de renaştere a respectului pentru valorile acestui neam, de conservare şi protejare…

[24] Poveste prea lungă și prea încâlcită… La două săptămâni după ce a început colecta publică, niciun locuitor al municipiului Târgu Jiu nu donase în conturile deschise de Guvern. Acesta din urmă anunțase, la 12 octombrie 2016, prin două comunicate de presă și prin vocea purtătorului de cuvânt, că a aprobat Ordonanța de Urgență prin care erau asigurate toate sumele necesare achiziției. Actul normativ era necesar în condițiile în care eșuase colecta publică pentru atragerea a 6 milioane de euro. Însă, Ordonanța de Urgență nu exista și nu a fost publicată în Monitorul Oficial, ceea ce inseamna că prevederile sale nu sunt în vigoare…Mai târziu, pe alt plan, cei înzestrați cu puterea executivă recunoșteau că nu au alocat bani pentru achiziţionarea sculpturii, deoarce „nu există un cadrul legal pentru cumpărarea acesteia”…

[25] Statuia este realizată din calcar crinoidal prin tehnica cioplirii; are înălțimea de 56,5 cm, lățimea de 26,1 cm și 16,7 cm lungime. Lucrarea reprezintă o mică făptură, dezbrăcată care stă așezată cu genunchii strânși și cu brațele împreunate sub sâni. Liniile spatelui, ale șezutului și picioarelor au o dulceață aparte a neștiinței de sine. Privirea este dulce dar inexpresivă, pierdută în același timp, prin urmare, are, în plinătatea aceasta de societate haotică, ceva inexprimabil. Figura nu are nimic sofisticat: o frunte înaltă și o gură schițată parcă în grabă, făcută pentru a tăcea. Detaliile sculpturale sunt vagi,chipul este abia schițat. Dialogul statuii cu exteriorul nu explică drama venirii ei pe lume. Din atitudinea statuii se degajă un sentiment de atașament față de pământul mamă. Petru Comarnescu consideră că Gânditorul de la Hamangia este o „precumințenie” a pământului. Nepunându-se, încă, de acord asupra sursei de inspirație a acestei lucrări, criticii i-au atribuit nenumărate simboluri, însă sculputura a fost interpretată de cele mai multe ori drept o zeitate stranie, venită din mitologia românească…