Ioan Muntean - Panorama literară, noiembrie 2023
30. (eseu)
Tăcerea - Dans al Cuvintelor Nepronunţate
În lumea noastră zbuciumată, unde vorba curge ca un râu nesfârșit, tăcerea se așează ca o prezență adâncă și subtilă, un dans al cuvintelor nepropovăduite. Ea se strecoară prin fisurile zgomotului cotidian, ca un vânt subțire care își face loc printre ramurile copacilor, lăsând în urmă o melodie de liniște.
În inima tăcerii, descoperim o altă formă de comunicare, mai subtilă și mai complexă decât orice cuvânt rostit. Este ca un tablou abstract, unde fiecare detaliu e înțeles doar de cei care știu să privească dincolo de aparențe. Tăcerea este un poem al spațiilor neumplute, o simfonie a respirației, o poveste cu personaje fără nume.
Uneori, tăcerea este o retragere în sine, o călătorie în universul interior, unde gândurile își găsesc aripile și zboară nestingherite. În aceste momente, tăcerea devine o complice a introspecției, o oglindă în care ne privim cu ochii sufletului.
Dar tăcerea nu este mereu o evadare. Ea poate fi și o prezență elocventă în relațiile umane. Când doi oameni se înțeleg prin priviri și gesturi, când iubirea și înțelegerea depășesc barierele cuvintelor, tăcerea devine limbajul secret al sufletelor conectate.
În lumea naturală, tăcerea este adesea întreruptă de sunete subtile, de susurul vântului printre frunzele copacilor sau de murmurul unei râuri ascunse. Aceste sunete devin cuvinte tăcute, mesaje transmise de natură către cei dispuși să le asculte.
În contrast, tăcerea poate fi și o adiere amenințătoare, un vid în care se nasc temeri și incertitudini. Este o pustietate în care cuvintele pierd puterea de a alina sau de a explica, lăsând în urmă doar întrebări fără răspuns.
În tăcerea serii, când soarele se retrage în culisele orizontului, iar zorii încă se țin ascunși, tăcerea devine complicea momentelor în care lumea pare să se oprească pentru a respira adânc. În adâncul nopții, ea se transformă într-o mantie misterioasă, acoperind pământul cu o liniște solemnă. Stelele, acele licăriri distante de pe cer, par să fie cuvinte strălucitoare țesute în întuneric, iar luna, o martoră silențioasă a misterelor universului.
Cu toate acestea, tăcerea nu este întotdeauna ușoară. Există tăceri care apasă greu, care sunt precum norii grei de pe cer, aducând cu ele întrebări fără răspuns și amintiri îngropate în adâncul inimii. În astfel de momente, tăcerea devine un spațiu al confruntării cu noi înșine, unde suntem forțați să ne întâlnim cu umbrele noastre și să le acceptăm.
În opulența tăcerii, descoperim și o altă fațetă a creativității umane. Este spațiul în care artiștii își găsesc inspirația, unde cuvintele își caută armonia în liniștea unei pagini albe, iar pensula pictează emoții neexprimate. Tăcerea devine atunci un partener al creației, o sursă neepuizată de energie și imaginație.
În relațiile interumane, tăcerea poate fi un aliat al înțelegerii profunde. Când privirile se întâlnesc și cuvintele devin inutile, tăcerea devine un limbaj comun, un spațiu sacru în care se construiește o conexiune fără limite. Este acea tăcere care spune mai mult decât orice discurs sau promisiune.
Și totuși, în ciuda bogăției sale, tăcerea poate fi înfrântă de zgomotul intern al gândurilor noastre. În mintea noastră agitată, ea se pierde adesea în vuietul neliniștilor și temerilor. Așa că, în căutarea tăcerii autentice, este nevoie de o călătorie interioară, o călătorie în care să învățăm să ascultăm nu doar cu urechile, ci și cu sufletul.
©Ioan Muntean, 2023
text participant la Cronopediada - Maratonul Panorama Literară
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu