BEN TODICA: Scrisoare către Eminescu (I) cu GÂND DE SEARĂ

BEN TODICA: Scrisoare către Eminescu (I) cu GÂND DE SEARĂ:

Scrisoare către Eminescu (I) cu GÂND DE SEARĂ

HARTA CALAUZITOARE - Cuviosul Bonifatie de la Teofania

Închipuie-ti ca pe o harta este înfatisata întinderea cea mare a pamântului, si cerceteaza fara împatimire lucrurile care îl umplu: cât de nimicnice ti se vor parea fata de vrednicia sufletului omenesc, înaltat prin iubirea de oameni dumnezeiasca pâna la treapta desavârsirii celei întocmai cu Îngerii. Din aceasta vei vedea ca orice lucru este nespus de ieftin fata de înalta noblete a sufletului crestinesc.

Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 60

CARTEA - Arhiepiscopul Iustinian Chira

Gândurile scriitorilor, ca toate gândurile mari, ca toate paginile serioase ale cartilor bune, sunt crâmpeie rupte din sufletul celui ce le-a creat si de aceea aceste gânduri se citesc cu sfiala si nu în fuga, ca o reclama ieftina si banala. În vechime, orice carte era considerata sacra, chiar daca nu avea nimic religios în ea si era citita si ascultata cu un fior de sfintenie. O carte este o fiinta vie. Când pun mâna pe Sfânta Scriptura, e un contact direct cu Dumnezeu, cu Moise, cu Proorocii, cu Apostolii…

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 16

Scrisoare către Eminescu(I)

„Bădie Mihai!…

 Pe tărâmul acela al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, pe care de atâta amar de vreme hoinăreşti, ţi-o fi dor de ţară, de codrii şi pâraie, de holdele pârguite şi fecioarele sfioase, de lacul albastru, de marea-nviforată, de lună şi de luceafăr, de stele şi de plopii singuratici. Ţi-o fi dor, bădie, să mai afli ce-i pe plai, ce-i în lume şi în suflet. Oi vrea să ştii câte împliniri s-au zămislit pe de-a-ntregul, câte vifore ne-au spulberat speranţele, cu câte oase ne-am însemnat hotarele, cu câte lacrimi ne-am plâns îngenuncherile.

Dulcea ta Românie a fost adesea otrăvită, acrită şi amărâtă de lifte din patru zări venite să ne ceară pământ şi apă. A fost adesea sfârtecată, jupuită, ciopârţită, i s-au tăiat picioarele şi mâinile, i-au înfundat gura, i-au scos ochii şi i-au spart timpanele, dar ea a continuat să strige „Victorie”, să blesteme, să se roage, să geamă şi să scrâşnească. Gloriile şi le-a plătit cu fluvii de sânge, dar laurii au încununat frunţile altora; flăcăii ei s-au spetit în ocne şi temniţe, au murit în tranşee şi nici măcar morminte legiuite n-au avut. Dorul ne-a hrănit sufletul şi speranţa. Ne-a fost dor de libertate, de pâine şi dreptate, de cer albastru şi de sărbători, de colinde şi altare. Cu cât ne-a fost dorul mai mare, cu atât ne-au îndepărtat mai mult de vatră. Au crezut că ni se rup firele, dar au fost ca funiile de mătase din poveşti.

Mare-a fost trecutul, temut mi-e viitorul. Cârdurile de corbi ne dau mereu târcoale, cu hămeseala lor dintotdeauna, lupii ne urlă pe la gardurile stânii, suntem singuri, tot mai singuri într-o lume străină şi haină. Dulcea Bucovină şi Ţara Basarabilor şi a Muşatinilor zac sub călcâi străin, iar azi nici nu îndrăznim să mai vorbim de ele, ca să nu deranjăm mărimuri de aiurea.

Mândru erai, bădie, când gândeai la viitor, dar tare mă tem că dacă ai citi istoria veacului ai înnebuni. Fiii mândri ai ţării, plăieşii de-altădată ai lui Ştefan, au fost umiliţi şi-ngenuncheaţi, batjocoriţi şi huiduiţi.

Piatra-piatră de e piatră, o calcă roata şi crapă; o calcă de mii de ori şi-o aruncă în vâltori. O ia apa, o ia vântul, nouă ne-a rămas cuvântul. Şi cuvântu’ şi oftatu’, inima ca stânc-a stătu!

Răzbunare crudă, zău, că n-am făcut, chiar dacă prilejuri am avut destule. Ne-am apărat brazdele, vetrele, altarele şi pruncii. Dacă a fost nevoie, i-am speriat niţel la Mărăşeşti, Oituz, pe Jiu şi pe unde a mai vrut Dumnezeu. Atât şi nimic mai mult. I-am gonit cât am putut, ne-am curăţat hotarele, morţii i-am îngropat, bolnavii i-am vindecat, apoi am pus mâna pe coarnele plugului şi ne-am văzut de treabă.

La sărbători avem răgaz şi-l ascultăm pe popa cum ne citeşte pomelnic lung cu cei ce nu s-au mai întors acasă dintre noi. Am ştiut că este un Dumnezeu acolo, sus, în ceruri, care cântăreşte şi judecă oameni şi popoare şi am mai lăsat şi-n seama Lui, c-a Lui e răzbunarea.

Ne-ai dorit, bădie, cu cuvânt de testament, să avem frăţie, precum stelele cerului, frunzele codrului, păsările văzduhului. Ne-am înfrăţit prin vreme de multe nevoi, am pus mână-n mână, umăr lângă umăr şi-am răzbit şi noi. Ne-am înfrăţit în faţa puştilor şi-a morţii, pe străzile Timişoarei, Bucureştiului, Sibiului şi Clujului şi al altor locuri de sfântă aducere-aminte. Ne-am înfrăţit la greu şi la bucurie şi greul n-a mai fost atât de greu şi bucuria a fost mai mare. Ne-am înfrăţit în sărăcie, în umilinţă, pe câmpul de luptă, pe ogor la cules, la semănat, la cozi, la nunţi şi la înmormântări. Ne-am înfrăţit când am şoptit Mioriţa, Tatăl nostru, Manole, Manole, ori poeziile matale.

Multe am să-ţi spun, bădie Mihai, şi-o să revin curând. Până atunci, cu bine!

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda