Ioan Slavici (născut- 18 ianuarie 1848 la Șiria, județul Arad, decedat- 17 august 1925 la Crucea de Jos, în apropiere de Panciu, județul Vrancea) a fost un scriitor și jurnalist român.

170 de ani de la nașterea lui Ioan Slavici, strălucit gazetar, scriitor și nuvelist al literaturii române. Este al doilea copil al cojocarului Sava Slavici și al Elenei. „Tata bătrân” își dorea ca Slavici să devină un cărturar de frunte și îi citea seara povești, iar mai târziu l-a îndemnat să citească Apostolul și cărți populare, precum Alexandriasau Isopia. Copilul Slavici, fascinat fiind de poveștile, ținuta și trecutul bunicului, îi asculta îndemnurile, mai ales că acesta îi era și tovarăș de joacă, cioplindu-i cărucioare și îi făcea zmee și bice.
„Avusem o copilărie, care acum, la vârsta la care mi-a fost dat să ajung, după dezamăgirile, prin care am trecut, și-n împrejurările în care-mi petrec viața, mi se pare înspăimântător de fericită. Eram, alăturea cu o soră mai mare, singurul băiat la părinți, oameni cu stare, fruntași știuți de bine în lumea lor și legați fie prin înrudire, fie prin prietenie, cum se zice, cu toată lumea. Ori și unde mă duceam, dedeam peste o mătușă, colo peste o verișoară, iar în altă parte o fină ori peste o prietenă a casei și eram întâmpinat cu dragoste și purtat oarecum în palme.
Debutează la Convorbiri literare cu Fata de birau (comedie). În vara, împreună cu Eminescu, organizează serbarea panromânească de la Putna astfel punînd bazele Societății Academice Sociale Literare România Jună. Eminescu punându-și amprenta adând asupra formării personalității lui I. Slavici.

„Am trăit timp de un an în mijlocul unor oameni care toate serile se-ntrebau cum au să-și petreacă ziua de mâine. Ieșeam când călare, când în trăsură la plimbare, făceam din când în când excursiuni mai lungi, jucam cărți ori la biliard, ieșeam – după sezon – la vânătoare, luam parte la mese mari și la serate dansante.”


I. Slavici ne-a lăsat una din cele mai autentice şi mai profunde opere memorialistice. Prin nuvelele, romanele şi memorialistica sa, Slavici este, alături de ceilalţi clasici, scriitorul care a avut o contribuţie decisivă la aşezarea literaturii noastre în făgaşul modernităţii, întemeietor al realismului nostru modern, Slavici va fi punct de reper nu numai pentru romanul social, ci si pentru cel psihologic.

”… Dar opera este remarcabilă. afirma George Călinescu în ”Istoria literaturii române de la origini până în prezent”. Fiind o personalitate complexă, scriitor și luptător politic, istoric și pedagog practic, gazetar și memorialist, narator și dramaturg, opera sa adunată în volume este vastă și diversă, fără a include paginile revistelor și ziarelor la care a colaborat.”

I-a fost conferită medalia ”Bene merenti” (septembrie 1881). În 1903 a primit Premiul ”Ion Heliade-Rădulescu” al Academiei Române pentru romanul ”Din bătrâni” (1902), potrivit volumului ”Dicţionarul scriitorilor români” (Ed. Albatros, 2002). Excelent analist al stărilor sufleteşti şi creator al unei tipologii viguroase, convingătoare, Ioan Slavici este primul mare prozator provenit din Transilvania, a cărui influenţă a traversat spaţiul ardelenesc, ajungând în întreaga ţară.



Citate memorabile după Ioan Slavici:

  • Viaţa nu mai are rost când speranţa şi încrederea lipsesc. Trebuie să mergi înainte… deoarece când totul s-a prăbuşit şi când sufletul dobândeşte certitudinea că nimic nu mai foloseşte la nimic, că a ajuns la limită, poate îţi spui: la ce bun?
  • E mare bogăţie să te mulţumeşti cu puţin.
  • Câtă vreme vor fi leneşi, ei vor rămâne săraci şi eu flămând!
  • Cine nu ştie a juca, n-are treabă cu munca.
  • Binele, din punct de vedere moral, este tot ceea ce se potriveşte cu firea omenească.
  • Să nu-ţi fie frică dacă n-ai de ce să te temi.
  • Nu e armă mai puternică decât inima curată.

  • Menirea firească a şcolii nu e să dea învăţătură, ci să deştepte cultivând destoinicirile intelectuale în inima copilului, trebuinţa de a învăţa toată viaţa. În  ”Educaţia raţională”

  • E greu, e foarte greu când ai voi să-i grăieşti cuiva o vorbă, care-ţi vine din fundul inimii şi nu poţi; e însă mai greu când simţi că numai această vorbă poate să alunge gândul rău pe care şi-l face despre tine un om la care ţii.  În ”Moara cu noroc”

  • Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia ci liniştea colibei tale te face fericit.  În ”Moara cu noroc”
  • Este în cartea învăţăturilor despre viaţa lumească o scurtă învăţătură: binevoitorii de multe ori ne sunt spre stricare şi răuvoitorii spre folos. În nuvela ”Popa Tanda” (1874)
  • Vremurile vin; vremile se duc: lumea merge înainte, iară omul, când cu lumea, când împotriva ei. În nuvela ”Popa Tanda” (1874)
  • Nepriceperea este şi ea o vină, dacă alţii suferă de pe urma ei. În ”Mara” (1894)
  • Doamne, câţi oameni sunt cu multă ştiinţă de carte care trăiesc ca vai de capul lor, luptându-se cu nevoile vieţii şi nebăgaţi în seamă, ba poate chiar dispreţuiţi de alţii care nu ştiu carte, dar au bani?!  În ”Mara” (1894)
  • Iubirea e din altă lume şi se iveşte din senin, fără ca să ştii de ce, se dă pe faţă, fără ca să ştii cum, şi te duce fără ca să ştii unde. În ”Mara” (1894)
  • Prieteni are cel ce ştie să şi-i facă! În ”Mara” (1894)

  • Tu nu ai alergat după mine, dar m-ai făcut pe mine să alerg. În ”Pădureanca”
  • Poate omul să se lepede de drepturile sale, dar nu şi de datorii.
  • Nu, fata mea, lumea aceasta nu e pentru poftele inimii, ci pentru ca datoriile să ni le facem într-însa.

  • E mai bine o dată şi din toată inima, decât de multe ori şi fără de nicio noimă.
  • Minciuna în toate împrejurările îl umileşte pe om şi se poate scuza, dar nu se poate ierta, căci nu se poate şti unde are să ajungă cel ce începe cu ea.