DEFĂIMAREA LINIŞTII
Viaţa manipulează sunetele la nivel cuantic;deformându-le, ele devin confuze.
În această geometrie, reformalizată semantic,
gândurile cad sub unghiuri tot mai obtuze.
Căscând lacom gura ca un hău,
spaţiul devine inconsistent în jurul tău;
din nestăpânit, timpul devine incoerent,
se uită pe sine şi te preferă indiferent.
Astfel,
în căuşuri de suflet, în mod independent,
se creează şi se menţine o ne(o)linişte culturală,
pe care, cu încolţită şovăială,
într-un final, o raliem inconştient.
În această stare de linişte (defăi)mată,
percepem fără critică
tot ceea ce (s)curge pe ecranul vieţii.
Trăim vremuri de suferinţă sufletească, de restrişte,
în care consumăm prea multă linişte
pentru a supravieţui;
ne rămâne prea puţină pentru a trăi.
Până la capăt de drum,
neliniştea devine drum în sine,
pe care-l parcugem cu paşi de vasal
spre (ne)înţelesul adânc al renunţării,
abisal,
în singura lume care ne încape deplin
şi ne rupe de orice zâmbet senin.
Liniştea liniştii defăimate este tot linişte
care stinge flacăra dorinţei;
doar în ecou,
încă mai răzbate
glasul şoptit.
Bucureşti, 2O16, 2O august
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu