Dorina Pop, România, Panorama Literară, Octombrie 2023
21 Proză
Pălăria vișinie
Din cauza pandemiei, anul acesta a trebuit să renunț la cele zece zile de plajă pe litoral. Alternativele sunt minimale, așa că ce-ar fi să-i fac o vizită mamei în concediu. Fiică-mea nu poate veni cu mine, că-și pregătește licența. Posibil că-i pică bine liniștea pentru concentrare, căci mâncarea pe care-o făceam eu, pentru ea e la un clik distanță de când ne-a invadat virusul ăsta păcătos.
Bagaje. Taxi. Tren. Călătorie cu masca pe figură. Și un final fericit – mama care m-așteaptă-n gară bucuroasă.
– Miruna, mi-a fost tare dor de tine. Hai să te îmbrățișez.
– Acasă mamă, după ce mă dezinfectez de microbi. Tu, de ce nu porți mască?
– Nu cred în prostiile ăstea. Dă-mi și mie o geantă să te ajut.
Au trecut vreo patru zile de când am venit, în concediu, în casa părintească și parcă mi-e dor de viața mea agitată din orașul în care-mi fac veacul între două joburi obositoare. Cum am ajuns aici? Foarte simplu. Soțul meu a fugit în Italia cu colega lui, lăsându-mă cu rate la apartament și un copil în facultate. Singura mea alinare se-mparte între zâmbetul Cristinei și calmitatea mamei. În rest, parcă sunt un robot, fără idealuri, fără sentimente.
– Ai un program astăzi, Miruna, mă întreabă mama.
– Nu, poate citesc o carte.
– N-ai vrea să sortăm împreună hainele din dulapul tău? Zac acolo de aproape douăzeci de ani.
– Desigur, mamă. Pot face și singură curățenie, tu du-te afară și plimbă-te puțin.
– Nu o să stau mult. Când revin te voi ajuta și eu, poate mai aruncăm din haine, n-o să le mai îmbrace nimeni.
Cum de am amânat atâta timp acest lucru? Să fie mama mai cu picioarele pe pământ decât mine? Și retorica aceasta care nu-și găsește nici o scuză îmi grăbește pașii spre fostul meu dulap de haine. Deschid ușa și adulmec mirosul încurcat în amintiri, dar ce să vezi? O pălărie vișinie, pusă în grabă pe umerașele cu rochițe și bluzițe învechite de ani, sare pe covor. O ridic și zâmbesc, apoi involuntar mi-o așez pe cap și mă-ndrept spre oglindă. Chipului meu șifonat de trecerea anilor nu-i stă bine cu acest accesoriu elegant. Răscolesc amintirile și o lacrimă, apoi alta mai obraznică se plimbă agale pe obrajii mei. Mi-am adus aminte de primele întâlniri cu Mircea, când pălăria mă făcea, citez din el: „o dulcică cu obrajii rumeni”. Acum ce sunt? O altă lacrimă s-a solidarizat cu primele două și parc-ar vrea să-mi șoptească răspunsul la ultima întrebare. Mă fac că nu-l aud, însă cuvintele-mi inundă gândurile precum o ploaie nervoasă de vară. Nu, nu sunt o „acritură vișinie și expirată”. Arunc pălăria misterioasă pe fundul unui sac și cercetez în continuare fostele mele haine, transformate-n amintiri mai decente sau mai rebele.
©Dorina Pop
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu