Dorina Pop, România, Panorama Literară, Octombrie 2023
24 Proză
Răscumpărarea
– Bună ziua, domnule Nedelcu. Fiica dumneavoastră este la noi, spune o voce modificată parcă pe calculator.
– Ce? Vreau s-o văd!
Vreau să-mi sun fata, pentru a constata dacă informația primită e adevărată sau falsă, însă primesc un mesaj video. Mi se moaie picioarele. Mă așez și sorb câteva înghițituri de apă din paharul de pe birou. O sun pe Sofy, soția mea, să-i spun nenorocita știre. Ea, nu doar că fusese informată, i s-a transmis și suma răscumpărării – o sută de mii de euro. De unde scot eu banii ăștia? Sunt un biet profesor de matematică, cu rate la bancă, doi copii și o soție casnică. Doar meditațiile ne țin pe linia de plutire. Ce s-a întâmplat? De ce am fost tocmai eu vizat de excroci? Nu apuc să-mi fac ordine în gânduri, căci telefonul sună din nou:
– Hai, domn’ profesor, că nu ți-am cerut prea mult. O bagatelă. Mai mult rău mi-ai făcut tu, boule, când m-ai lăsat repetent în clasa a doisprezecea, să nu pot pleca dincolo. Așa că, scoate banu’, de vrei să-ți mai vezi odorul. Ai la dispoziție douăzeci și patru de ore să faci rost de sumă. Te voi suma să-ți comunic unde vom face tranzacția. Se subînțelege, că dacă mai vrei să-ți vezi fata vie, fără poliție sau alte șmecherii.
Nu pot să ripostez sau să comentez în vreun fel că-mi închide telefonu-n nas. Ce-i de făcut? Sun la 112 să transmit o răpire cu răscumpărare, dar pentru a nu fi urmărit, solicit ofițerului desemnat să se ocupe de caz să vină dânsul la liceul unde predau eu, în civil. N-a trecut o oră și ofițerul Georgescu mă aștepta în cancelarie.
– Cred că bănui cine-mi secestrează fata, domnule ofițer…
– Georgescu mă numesc.
– Încântat, eu sunt profesorul Nedelcu.
– Sunt doar ochi și urechi, domnule profesor, așa ca la școală.
– Nu-mi prea arde de glume, e în joc integritatea fiicei mele, însă nemernicul s-a cam dat de gol. Aș vrea, dacă sunteți de acord, să începeți investigațiile la această adresă.
Și îi întind un bilet cu numele și domiciliul celui pe care l-am lăsat repetent cu doi ani în urmă, argumentându-mi poziția. Polițistul solicită întăriri prin stație și-mi face semn că mă va ține la curent. O fugară strângere de mână și graba acestuia mi-a sugerat că a intrat în acțiune. Totuși fierb. Dacă l-am pus pe o pistă falsă? Dacă intenționat m-a mințit interlocutorul meu? Nu mai intru la ore, căci nu-s în stare, o rog pe o colegă să-mi țină locul și aștept. O așteptare dură cu variante teribilistice și câteva lacrimi. Primesc un ceai de tei și multe, multe încurajări, de la colegi, că totul va fi bine. Mi-e teamă. Cu greu îmi stăpânesc frica.
Tăcere. Speranță. Și timpul parcă stă-n loc. După vreo două ore sună telefonul.
– Am rezolvat problema, așa ca la matematică. Fata dumneavoastră este bine. Vă aștept la Secția doi de Poliție, pe strada Henri Coandă. Spuneți că sunteți așteptat de locotenentul Georgescu.
Convorbirea se întrerupe brusc. Acum aș încerca o teleportare, dar n-am studiat fenomenul îndeajuns și fug spre autovehiculul din parcare, cu speranța că-n maxim jumătate de oră îmi voi îmbrățișa fata.
©Dorina Pop
😀
RăspundețiȘtergere